Fragmente dintr-un Carnet Gasit 8


22. Nu deznodamintele ma sperie, ci incercarea de a le ocoli. Ori de cate ori simteam ca ceva se sfarseste, un amor, o situatie, un pact sufletesc cu mine sau cu altii, imi luam palaria si plecam. Viata are destule rezerve, pentru ca sa nu ne impiedicam de resturi si regrete. Ma simt incapabil sa repar un gest sau o vorba, sa schimb ceva dintr-un lucru intamplat, sa-l reiau de la capat si sa-l repet, cu mai multa bagare de seama de asta data, pentru ca ceea ce s-a rupt ieri sa dureze astazi. "Esti rau?" spune E. judecand cu saracele ei doruri contrariate. Si nu sunt in stare sa-i raspund, nici cu atata cat i-ar fi ei de ajuns, un vag cuvant de protest. Nu. Nu sunt rau (sau nu sunt numai rau). Dar mi-e peste putinta sa dreg ceva, nu importa ce, un obiect sau un sentiment, din momentul in care integritatea lui a fost cat de putin siluita. O pata, o umbra, o parere, atata ajunge pentru un sfarsit. De cate ori cineva a vrut sa-mi explice ceea ce se cheama o "eroare" (in text: un malentendu, N.T.), de atatea ori a avut dreptate imptriva mea. Nu cautam sa replic si nici nu aveam ce. Argumentele ma dezarmeaza: toate sunt bune si toate trec pe de laturi. Caci ce socoteala se poate opune unui om, care, ca mine, nu cauta justificari, ci numai semnificatii, legea lui fiind nu de a intelege, ci de a crede? Totul se poate simula: inteligenta, buna-credinta, virtutea, cinismul, adevarul chiar. Dar ceva este pur sau impur. Si asta nici nu se simuleaza, nici nu se drege.

23. Daca pretuiesc ceva in spectacolul propriei mele existente este o anumita dispozitie, pe care cred ca o am speciala, pentru a recunoaste si accepta un miracol. Nu exclud nimic din posibilitatile vietii, absolut nimic si astept o zi, in care miracolul, un miracol, se va implini. Voi fi fericit atunci sa nu ma mir si sa ma apropii de el cu prietenie, ca de un lucru obisnuit si zilnic. Duc uneori certitudinea asta, ca ceva rasturnator trebuie sa se intample, o duc pana la absurd, pana la a conditiona un lucru de nimic, o promisiune, un rendez-vous, de neimplinirea miracolului meu. Tot ce fac, tot ce spun, tot ce proiectez este reziliabil, tinand seama de aceasta asteptare.

24. M-am oprit si astazi la Louvre, in sala a 27-a, in fata aceleiasi panze de Memling, in care am recunoscut mai demult un bun exemplu de tot ce este contrar sensibilitatii mele. Nu-i reprosez acestei Inaltari la Cer de stil flamand decat ca este prea explicita. Totul este spus, nimic nu e ascuns. Iata globul pamantesc, iata sfantul ridicat deasupra-i, iata urmele a doua talpi inscrise in noroi! Miracolul este legat de maini si de picioare, ca sa-l poti intelege dintr-o privire si sa-l poti pipai pentru incredintare. Invat de aici inca o data ceea ce am invatat de atatea ori, aiurea, in viata: ca o emotie si un semn rezista la orice, la brutale neintelegeri, la vehemente siluiri, la contraziceri, tagaduiri si banuieli, dar ca nu suporta sa fie demonstrat. Ma pot supune sau ma pot razvrati. In niciun caz nu pot sa discut. Este intre spectacolul lumii si mine o dunga de obscuritate si una de lumina, pe care o pastrez intacta, fara sentimentul acela marunt caruia i se spune curiozitate. Pentru o viata de om, atata e de ajuns.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 7


19. Daca drumurile din afara nu mi-ar fi toate inchise, le-as gasi atat de usor pe cele interioare? Nu intamplator sunt dintre acei ce fac coada la un ghiseu, sortit sa se inchida tocmai in clipa in care vor fi ajuns in fata lui. Nu intamplator am pierdut, rand pe rand, un autobuz la un colt de strada, o bucurie la un colt de destin. Se gaseste totdeauna ceva, o intarziere, o scrisoare ratacita, un guler rupt, ceva care sa incurce socotelile cele mai simple. Ghinion, desigur! Dar mai ales o mare lene si un precis simt al desertaciunii. Cum nu ma feresc de nimic, nu am de ce ma teme. Ce ar putea sa inventeze viata impotriva mea, care sa-mi depaseasca asteptarile si indiferenta? Pentru fiecare poarta care mi s-a inchis in lume, a fost una care a cedat simplu inlauntru, in mine. Si am primit schimbul, linistit, fara parere de rau, cu o imensa nepasare si cu un dram de satisfactie, satisfactia de a fi tras pe sfoara nenorocul (in text: la joie d’avoir roule le malheur, N.T.), schimbandu-l in ceva generos, cald si intim. Era bucuria de a pierde, a pierde simplu, fara sa intorci capul, fara sa tii minte, fara sa te socotesti frustrat, a pierde zile si asteptari, asa cum isi pierde un arbore fructele.

20. Seara in Ile Saint-Louis, la T.V., care s-a intors din Argentina, dupa o lipsa de un an. Un foc decorativ in camin, ferestrele deschise spre Sena – mai albastra in aceasta seara rece de aprilie, decat ar fi vara, in zori, tigari si vin, un vin dens, luminand in obscuritate cu luciri de piatra scumpa. Am vorbit despre carti, femei si tari. T.V.,care pastreaza in bogatie un vag accent de aventura ce il fereste de suficienta, povestea, cu detalii exacte si veridice, o istorie fantastica, intamplata lui. Are stil omul asta si nu stiu ce instinct sigur, care il ajuta sa treaca peste toate puntile dificile ce stau intre doi insi atat de feluriti. Mi-a aratat stampe, hartii rare, fotografii din drum. O seara somptuoasa, seara de lux si uitare. Cand ne-am despartit pe Point-Neuf, mi-a trecut prin cap sa fac inventarul averii mele. Pentru ironia obiectiva a situatiei. Iata: 6 franci, 85 de centime, 12 tichete de autobuz.

Reflexie facuta de T.V., ieri la restaurant, unde ma chemase, dupa o lunga plimbare comuna prin Place du Tertre, pe care nu o cunostea bine. Hotarat, trebuie sa schimb regimul: sunt subalimentat! De doi ani ma hranesc numai cu icre moi, pastravi si scoici. Mi-e continuu foame. Am ras, eu care de asemeni sunt "subalimentat" [desi termenul asta tehnic nu convine foamei mele] si n-am indraznit sa-i spun de ce rad. A insistat. Pentru ca ma gandesc la relativitatea conditiilor umane, i-am raspuns (in text: je pense a la relativite des condition humaines, N.T.).

Cred ca ceea ce ne face sa traim, pe T.V., pe mine si pe toata lumea, este lipsa noastra de imaginatie. Daca am comunica realmente si adanc unul cu altul, daca am cunoaste calvarul omului langa care mergem, caruia ii strangem mana si care ne este prieten, viata noastra ar deveni, din pudoare, imposibila. Dar ne izbim de cuvinte si nestiind ce se ascunde dincolo de ele, continuam sa umblam mai departe alegri si inconstienti. Citesc in jurnal ca undeva, in California, au murit intr-un incendiu 82 de oameni. Asta nu modifica nimic din programul zilei mele, nicio vizita, niciun gand, nicio lectura. Suntem din fericire impenetrabili si asta este singurul lucru care ne scuza.

Bag de seama ca-mi lipseste fata de oameni sentimentul invidiei, desi este in mine un lenes care ar fi iubit matasurile, covoarele si calatoriile, putin pentru ele, si foarte mult pentru elementul lor decorativ. Dar nu pizmuiesc pe nimeni si nu-mi amintesc sa fi avut accese de revolta sociala. Mi-ar placea sa ma iau la intrecere cu plantele si animalele, in niciun caz cu bogatii si saracii. Este totusi o imagine care ma deruteaza: noaptea, la 12, in Place de l’Opera, femeile iesind de la teatru, in rochii albe, lungi, cu bratele goale, cu gatul mat, cu pasul mic si repede, pierzandu-se indolente dincolo de portiera unei masini care asteapta. Mi se pare absurd si in acelasi timp admirabil faptul ca intre mine si ele este o distanta definitiva, etern imposibila.

Dupa ce mi-a istorisit intamplarea cu femeia blonda, intr-adevar miraculoasa, T.V. mi-a cerut sa-i vorbesc despre mine. Am facut cu bagare de seama ocolul ultimelor luni si n-am gasit nimic, nu vrednic de povestit, dar nici macar mediocru si curent. O socoteala care nu ma intristeaza totusi si care mai ales nu-mi rapeste certitudinea ca in mijlocul acestei monotone desfasurari de fapte neutre, eu raman un aventurier.

21. O! Serile din curtea spitalului Herold, amabil ca o vila de tara, cu portile inchise, cu aleile regulate, cu pomii varuiti pana la jumatate, cu bancile verzi, distantate! Copiii bolnavi se ridicau in paturi, albi in camasile lor de noapte si se imbulzeau la ferestre sa ne strige buna seara. Infirmierele strabateau in halat curtea, de la un pavilion la altul, sa duca o foaie de temperatura, sa cheme un intern, sa ceara un medicament. Noi treceam printre ferestre si copaci, vorbind despre idei si probleme, in vecinatatea acelor lucruri ce evocau o moarte cuminte, familiara si lipsita de mister. A fost intaia intalnire cu moartea, intalnire de pe urma careia am ramas cu imaginea ei armonioasa, ocrotitoare, avand oarecare ironie pentru zbaterea si nelinistea noastra, dar in fond camarada si prietena. Uneori, asta-seara bunaoara, cand ma simt obosit de singuratate si cand jocul asta de caderi si ridicari, din care sunt facute toate zilele, incepe sa apese exagerat, ma gandesc la moartea aceea banuita pe aleile spitalului amabil, ca la o buna amanta, cu bratele rotunde si degetele fine, coborand usor peste aceasta frunte grea.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 6


16. Nu am niciun respect pentru pasiunile in care nu intra un dram de ostilitate. Este principiul lor viril, lucid si permanent. Este singurul prin nu stiu ce viziune rea, detasata si nuda a vietii si a oamenilor. Poate dintr-un defect de imaginatie, poate dintr-un simt biblic primar, ma regasesc in fata oricarei femei iubite, ca in fata unui animal de alta specie. N-am facut niciodata cu ele, nici macar cu titlul de distractie, incercari de intelegere mutuala. Singura O., bruna mica si decisa de la Talloires, 1926, a primit situatia cu loialitate si resemnare. Nu-mi umbla prin hartii, nu intreba, nu incerca sa priceapa. Ziua era ceva existent in afara de mine: o priveam cum se tavaleste goala pe terasa, cu zambetul ei prost desenat. Traia acolo ca o soparla, cu bucuriile ei, cu preocuparile, cu orizontul ei de fenomen natural si distinct. Ne descopeream noaptea, unul pe altul, cu licarul de mirare ce ii este necesar oricarei bucurii si cu sentimentul precis ca ceea ce se intampla intre noi doi, angaja cel mult legile generale, in niciun caz persoana noastra. Ar fi o deziluzie sa aflu candva ca prietena mea O. a ajuns o veritabila amanta. Ce decadere!

17. Imi spun uneori, cand semnele vizibile ale decaderii mele se inmultesc (ghetele rupte, chiria neplatita...), ca mai este timp sa ma trezesc, sa reiau in mana carma acestei existente si sa pun in sfarsit ordine in mine ca intr-un dulap cu carti. Constiinta stramosilor mei, tarani normanzi, care au luptat cu pamantul si au acumulat averi sedimentare, pentru bucuria si incapatanarea de a strange, se redesteapta atunci in mine. Poate ca a fost insa intre ei un marinar, care sa fi calatorit ani de-a randul pe oceane ostile si prietene, indiferent la trecerea timpului si asteptand cu o inima egala marile furtuni si marile acalmii. Nu, nu este nimic de facut impotriva aptitudinilor mele de planta, singurul lucru cu care ma mandresc eu, care nu ma mandresc cu nimic!

18. Si daca cel putin as putea sa pierd sentimentul acesta ca totul se face cu consimtamantul meu, cu participarea mea inconstienta, sentimentul acesta al unei responsabilitati perpetue. Nu ma pot desolidariza de nimic si mi se pare ca ar fi just sa fiu pedepsit pentru ploaia de afara, pentru schimbarea noptii si a zilei, pentru cursul Senei. Mi se intampla sa spun, seara, din mansarda mea de la Porte de Versailles, cand deschid fereastra spre orasul acesta, de unde vine surd zgomotul metroului si melodia destramata a unui acordeon, mi se intampla sa spun ca la toate acestea, prin simpla si pasiva mea prezenta in lume, eu colaborez.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 5


13. Judecata din urma? Cred in ea cu sinceritate, cu disperare. Este scuza renuntarilor mele de astazi, este puterea rabdarii mele dintotdeauna. Accept intamplarile asa cum vin, ii iau pe oameni drept ceea ce se dau, imi implinesc munca asa cum se intampla. Fiecare zi rupe ceva din idealul meu de marime (in text: grandeur, N.T.). N-am facut niciodata nimic fara lipsuri, fara corectari, fara senitmentul de a trai in provizoriu. Da, o spun fara rusine si fara umilinta, dar cu toata durerea unei asemenea marturisiri. Astazi am renuntat la un lucru de nimic, maine la altul, constient de pacatul nedesavarsirii, sigur ca fiecare din aceste mutilari, oricat de mici, dezorganizeaza complet existenta. Astfel ma indepartez continuu de steaua in care cred. Dumnezeu stie ca nu m-am schingiuit cu inima usoara, ca pe fiecare dintre aceste mici "adaptari la viata" am platit-o scump, ca pe fiecare dintre aceste capitulari le-am ocolit de departe, desi drumul cel mai lesnicios spre ele ma ducea. Dar de cate ori am cedat, pacea imi era impusa si acceptarea mea era conditionata. Stiam ca semnez o hartie fara valoare. Stiam ca lupta va fi reluata intr-o zi, ca toate aceste redute pierdute intr-un razboi fara amploare vor fi recastigate odata, cu o singura lovitura, intr-o singura clipa. Astept aceasta chemare cu sentimentul ca tot restul e marunt, secundar. Nu am nimic dintr-un procuror, nu sunt razbunator, nu cred in justitie, dar viata asta nu pot s-o dau pe patru parale. Trebuie sa fie undeva o greutate a trecerii mele pe pamant. Judecata din urma, eu am vreme destula s-o astept.

14. Dintr-o calatorie in Normandia: Soarele asta violent, malul lutos de la Fecamp, plaja desfasurata monoton pe nesfarsiti kilometri, aerul mirosind a iarba uda, din ce pierduta constiinta de animal vine bucuria de a le regasi pe toate? Intre Montigny si Vinmes, am fost opriti cinci minute in drum, pana sa cada un platan taiat. Il retezasera de la radacina si asteptau sa se rupa acum singur, sub propria lui greutate, de ultimele fibre care il mai tineau. Lucratori, automobilisti si trecatori se dadusera respectuos deoparte, facand gol in jurul lui, pe o raza de 50 de metri. A cazut fumos, lent, descriind un cerc de stea cazatoare si s-a lovit masiv de pamant, raspandind departe un zgomot, intai surd, pe urma amplu, vibrand intre orizonturi ca intr-un ghioc. Era ceva glorios si suprem in caderea asta, pe care am invidiat-o stiind ca eu niciodata n-am sa ma pot desparti de nimic cu impacarea acestui trunchi de platan, intins de-a curmezisul drumului. Ar trebui sa inteleg ca si asta este o forma a mortii, cea mai frumoasa desigur si inaccesibila noua, care murim fara demnitate, impotriva vointei noastre.

La Dieppe, intr-un bar din port, cu marinari si femei pierdute, am vazut dupa miezul noptii, la o masa din fund, o pereche ciudata. El beat, murdar, volubil, conversa cu vecinii din jur; ea bruna, palida, foarte eleganta, il privea cuminte, fara sa-i reproseze nimic si asteptand nu stiu ce. De cateva ori, barbatul a lasat-o si s-a dus sa danseze cu femeile din local. Cand s-a intors a batut-o generos pe umeri, si ea a zambit trist, nu resemnata, ci fericita, de o calda fericire interioara. Ce mister ascundea alaturarea lor? Ce drama sau ce inchipuire se zbatea intre ei, unindu-i? Nu stiu, si ma bucur ca nu stiu. Este ceva regal in tacerea si absenta oamenilor. De aceea eu prefer un simbol unei explicatii.

Sa treci in goana unui automobil pe langa o fereastra care se deschide, sa lasi in urma o femeie care s-a oprit anume ca sa te priveasca, sa strabati spre seara strada desarta a unui targ, in care, dincolo de obloanele trase, ard lumini sterse, sa surprinzi voci si sa duci cu tine un nume strigat din pragul unei porti... Nimic nu-mi da mai precis sentimentul singuratatii mele, al inutilitatii oricarei experiente, al neimportantei mele personale, redus sa ma cunosc pe mine si inca pe cativa, cand pamantul este populat de un miliard si jumatate de oameni, plus cateva bilioane de alte dobitoace si plante. Imi fagaduiesc sa ma gandesc intr-o viitoare zi de tristete la rotatia stelelor. In orice caz la domnul cu joben si redingota, care numara la Rouen, in piata Saint-Maclou, barele unui grilaj din fata bisericii.

Doua ceasuri la Havre, noaptea, in port, pe o ploaie marunta, repede, vasta, cu capul gol, cu haina deschisa, cu ochii urmarind departe spre larg valurile ce se luminau brusc nu stiu de unde si se stingeau. Intr-o zi voi cunoaste insensibilitatea pietrelor si lanturilor din port, cu a caror liniste simt ca este in mine ceva inrudit.

In catedrala de la Gisors, unde am intrat sa privim cateva vitralii din veacul al XVII-lea, la patru dupa-masa, ora fara mister, ora fara semnificatie, am gasit o doamna tanara ingenuncheata, in centru, sub cupola. Era imbracata de primavara, parea foarte frumoasa si n-a ridicat capul cand am trecut pe langa ea. In ghid, am gasit aceste doua randuri: Girsors. 2650 locuitori. Comuna rurala. Vii si industrie animala. Imi place indiferenta informatiei, termenii ei reci, impersonali si abstracti. niciun ghid din lume nu va inregistra niciodata existenta femeii din catedrala.

Intre Havre si Rouen, D.L. a coborat din automobil, si-a incarcat revolverul si a impuscat un cocos. Mi-e foame, ne-a spus. Ma gandesc cu placere ca exista undeva un proprietar care a fost lezat si ca exista altundeva un text de lege care a cazut numai pentru ca lui D.L. i-a fost foame. Totul nu este inca pierdut, de vreme ce mai suntem capabili de un gest natural.

Iepure sau veverita, nu stiu ce a fost animalul care mi-a iesit in cale, noaptea, pe drumul laturalnic spre Bolbec, langa un pod, unde ne oprisem pentru schimbarea unei roti. Plouase si mirosea a plante strivite. I-am vazut doar ochii, stralucitori, precisi, neintrebatori. Ne-am privit unul pe altul, de la animal la animal si am fost fericit sa fiu in momentul acela egal cu el, in constiinta mea si a lui.

15. Desteptarile in zori, dupa ceea ce se cheama o "noapte de iubire"... Femeia de langa mine, straina, asternutul ravasit, bratul atarnand peste bara de alama rece a patului... Nu stiu si nu am cunoscut niciodata voluptatea oboselii, impacarea membrelor care isi asteapta somnul, prietenia celor doua trupuri satule, ci numai un gust violent de a sfarsi, o repulsie indarjita impotriva femeii de alaturi, inutila, triviala, o necesitate imediata de a fi singur. Astept atunci cu ochii ficsi sa prind intaia umbra albastra a soarelui pe fereastra, intaia lumina a zilei care vine sa puna ordine in aceasta pierdere. Este unul din semnele sigure ale proastei lor calitati sufletesti, faptul ca niciuna dintre femeile mele nu a simtit ca in momentul acela nu mai exista si se strangea totusi cu o bucurie inconstienta la pieptul unui barbat, care inceta sa fie un amant, pentru a deveni un evadat. M-am gandit inca o data la demnitatea copacilor, care se iubesc fara efuziune, intr-o imbratisare ce consuma tot si nu lasa urme.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 4


10. N-au fost dese momentele in care l-am cunoscut pe Dumnezeu in fata. Nu sunt mistic si am fost rar in extaz (in text: état de grâce, expresie care revine de cateva ori si in diverse locuri ale carnetului, N.T.). De altfel, in afara unui ascutit simt al pacatului, ma intreb ce este transcendental in simtirea mea. Ideea mea de Dumnezeu este colturoasa, uneori rece. Dar ceea ce ma cutremura inaintea ei, este tocmai aceasta senzatie de ireductibil, pe care o caut inutil aiurea. A fi unul, unul singur, unul in absolut, dincolo de orice raport, deasupra oricaror relatii, esential unul, ireductibil unul. De cate ori viata ma faramiteaza, sentimentul acesta al lui Dumnezeu imi vine neclintit in ajutor.

11. E multa vreme de cand am renuntat la biblioteca. Mai ma duc acolo de nevoie, cum se duce lemnul in padure. Lucrez. Nu mai am patimi livresti, ci abia placeri, sau satisfactii, sau plictiseli. Pastrez totusi din vechile mele pasiuni o mare aversiune: Descartes. Am mai spus-o, cred (caci e unul din cele mai sigure adevaruri ale mele), eu nu sunt un om moral si imi bat joc de asemenea distinctii. Dar cred in nebuni si in eroi si in sfinti. Pe acest Descartes il urasc, fiindca nu numai ca n-a fost din tagma lor, dar nici macar n-a avut vreodata, nu, n-a putut sa aiba fiorul de a presimti sfintenia. Era un gradinar.

12. Fata care m-a oprit in fata scuarului Vaugirard nu stiu cum era. Abia daca am avut cand sa trec pe langa ea si sa-i arunc in fata cele cateva vorbe de refuz. N-am niciun ban, domnisoara. (Ce e ridicol este ca poate nu m-a crezut!). Dar era inalta, si asta tot am putut observa. Trebuie sa fi fost bruna. Strangea in jurul trupului ei subtire un fel de carpa neagra, un fel de vag pardesiu si tremura atat de tare, incat mi se pare ca i-am auzit dintii clantanind in gura. Vocea nu-i era poate deosebita de a cersetorilor de rand si cu toate astea m-a lovit. Poate din cauza tineretii ei. Sa tot fi avut 20 de ani. Cred ca era frumoasa. Sunt un zevzec poate si un caraghios dar uite ca intamplarea asta nu ma lasa in pace. E ceva care nu merge asta-seara in treburile mele si cartile din fata mi se par o gluma de prost-gust. Hotarat lucru, nu sunt eu un filozof: fata asta opreste in loc mersul lumii pentru mine! Imi spun ca totul e compromis pana in adancuri, ca tot e mizerabil si meschin si abject, de vreme ce faptul asta a fost cu putinta. Ce as putea sa-i reprosez universului, altceva mai umilitor decat ochii fetei de adineauri, care mi-a cerut mie (probabil pentru ca ironia intamplarii sa fie mai biciuitoare) sa-i dau bani? Daca asta-seara m-as gasi la Judecata din urma si daca mi-ar veni randul sa vorbesc, cred ca as da dracului toate rafuielile mele metafizice si as povesti ce am vazut acum 15 minute. Pentru blestemul pamantului ar fi de ajuns si prea de ajuns.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 3


7. M. D., medic si psiholog, pretinde ca eu imi dispretuiesc inteligenta. Nu, nu e adevarat. O pun la locul ei: asta e. Stiu ca e ascutita si abila. Dar mai stiu ca viata (viata asta batuta de vanturi, hartuita, nelinistita, viata asta pe care o urasc si o iubesc deopotriva) se poate foarte bine lipsi de ea. Eu am izbutit acest lucru apreciabil, si sunt mirat ca M. D., amator de experiente nu-l observa si nu-l admira, de a opri inteligenta pentru treburile ei proprii. O pastrez in raporturile mele cu lumea. Este un act de politete. Dar mie, mie personal, putin imi pasa de ea. Marimea (in text: la grandeur, N.T.) n-a fost niciodata realizata de inteligenta. Toate notiunile care fac traiul posibil si convenabil, eu le pastrez ca sa ma amuz. Just-injust, bun-rau, frumos-urat, moral-imoral, toate astea sunt fara inteles, fara adevar, fara adancime. Nu cred in niciuna din mizeriile astea. Nu cunosc niciun sfant moral! Moralitatea si sfintenia se exclud. Daca asta mi-ar fi meseria, m-as duce sa-i caut pe sfinti in ocne. Si inca mi-ar scapa toti sfintii, al caror supliciu nu intra sub prevederile codului penal. Totusi, stiind lucrurile pe care le stiu, eu joc in lume pe scara de valori a tuturora. Spun ca asta e rau si asta e bine. Ca asta e frumos si asta urat. Admit si reprob, compar si trag concluzii. Si nici macar nu ma stric de ras. Ce aleasa voluptate! O, acest M. D. care apara impotriva mea drepturile inteligentei! Cand a avut el asemenea bucurii?

8. Dintr-o scrisoare a lui E. (este la Bordeaux de doua saptamani): "Nu, n-ai sa stii niciodata cat te-am iubit, fiindca voi astia, barbatii, nu stiti niciodata nimic din ce se intampla. Nimeni nu stie nimic din ce se intampla". Si ea deci, aceasta dulce, moale si blonda E., si ea a ajuns sa descopere acest adevar. Il spune cu melancolia ei de patru parale, dar il spune. "Nimeni nu stie nimic din ce se intampla?". Slava Domnului! Caci altfel ar fi sinistru. Daca mi-am trait viata asa cum a fost, buna, rea, daca m-am adancit in toate umilintele ei, daca m-am supus tuturor mizeriilor, pe care le stiu, si pe care nu le stiu, daca am consimtit sa duc dupa mine zdrentele acestui trai trist, a fost pentru ca eram sigur ca nimeni n-are sa stie, ca, stiind, nimeni n-are sa priceapa, ca pana la urma eu am sa raman singur, mai singur decat un astru in cer, mai singur decat un bou in staul. Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil, singur cu superstitiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tai, sa stii ca viata pe care o traiesti tu, nu o mai traiste nimeni altul in lume, ca nimeni altul nu o poate macar imagina, sa duci cu tine acest mister si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice, chiar daca l-ai racni pe scena la teatru, chiar daca l-ai amparti tiparit pe afise... Doamne! Ma intreb cu ce am meritat atata fericire! Am avut poate si eu clipe de eruziune, cand singuratatea ma oprima, cand as fi vrut sa spun cuiva un cuvant simplu, care sa fie inteles, am cautat si eu uneori semne de comuniune in ochii altuia, in vorbele si tacerile lui. Dar n-au fost decat scurte momente de naivitate pe care nu le regret, fiindca eu nu regret nimic, dar care nu m-au dus niciodata nicaieri. Prieteni si amante au ramas undeva alaturi de mine, legandu-se de vorbe pe care nu le spusesem, inselandu-se cu o umbra care nu eram eu. Si doar am facut tot ce puteam ca sa evit erorile. Am vorbit cu sinceritate. N-am ascuns. N-am trisat. Nu, nu. Sunt marimi (in text: grandeurs, N.T.) la care nu poti renunta nici prin abdicare. Singuratatea mea e printre ele.

9. Am schimbat oamenii ca palariile, le-am cautat prietenia, le-am vorbit, i-am facut sa vorbeasca si pe urma i-am lasat la jumatatea drumului, pentru ca nu ma mai interesau, pentru ca nimic in ei nu raspundea cautarii mele, pentru ca erau la fel cu cei dinaintea lor si cu cei de dupa ei, vechi, cunoscuti, monotoni. Erau inteligenti unii. Erau tineri, cu detalii personale curioase, cu istorii felurite. Dupa un timp, variabil ca durata, dar niciodata prea lung, observam ca toate aceste straluciri paleau. Erau calitati mai mult sau mai putin mari. Or eu, fiindca nu sunt psiholog, nu pot socoti cu "mai mult sau mai putin". Termenii de comparatie imi scapa. Ceea ce imi trebuie, ceea ce adica este absolut necesar asteptarii mele de fiecare ceas, este trasatura unica a unui fapt, a unui om, a unui cuvant. Nu cer nimanui sa fie bun sau rau, frumos sau urat, canalie sau inger. Ii cer numai sa fie ceva, care sa nu existe decat o singura data. Am avut rareori bucuria unor asemenea intalniri, dar am avut-o. (Scotianul de la Poulmanach...). Incolo, toti ceilalti n-au fost decat adaugiri sau scaderi de la un suflet-tip. X e mai inteligent decat Y, dar Y e mai subtil decat Z, care la randul lui e mai spiritual decat X. Nu, nu si nu. Asemenea variatii ma plictisesc de moarte. Ce sa fac eu cu nuante si distinctii si puncte de vedere? Treci de partea mea, domnule, daca esti facut dintr-un material, care s-a nascut o data cu dumneata! Iar daca nu, vezi-ti de drum! Caut in lucruri si oameni sunetul lor propriu. Ma intereseaza ceea ce au ireductibil. Ireductibilul! Este singurul meu fel de a simti eternitatea.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 2


4. Am avut si eu crize in amor, dar desi ele sunt deja vechi si amintirile mele ma pot insela, cred ca totdeauna, la radacina lor, a fost altceva. Un anume dezgust pentru o viata pe care o simteam devenind prea sigura de ea, prea inerta. Un anume dor de a rupe cu o intreaga situatie, care nu era propriu-zis o situatie, ci numai o acumulare de fapte marunte, ce ma imobilizau prin multimea si mediocritatea lor.
Atunci cautam spre dragoste, ca spre o fereastra. Si ma inselam crunt. Chiar la Lyon in 1922. Da, chiar si atunci! Fiindca in fond, si o marturisesc fara tristete, dar de asemeni fara orgoliu, niciuna dintre aceste asa-zise crize amoroase nu era destul de puternica pentru ca sa n-o fi putut lichida in bordelurile din Monsieur le Prince. Pe urma ramanea restul.

5. Nu cred sa am o vocatie speciala pentru mizerie. Observ numai ca ea nu ma dezgusta. Serile lungi din noiembrie, cursele nesfarsite in ploaie, pe uliti pacatoase, dincolo de Austerlitz, in Bastilia, in Place du Tertre, intoacerile tarzii pe malurile Senei! Ploaia ma patrunde ca pe o barna putreda, luminile vitrinelor mi se par nereale, clopotul tramvaielor vine asurzitor din susul strazii, eu ma opresc prosteste la galantarele brutariilor, citesc soldurile la macelarii, un biftek 2,50, o escalopa 3,75, plec mai departe din obisnuinta, asa cum m-am oprit, nu ocolesc baltoacele, nu cer iertare cand dau cu cotul intr-un pieton, nu ma feresc de automobile, nu ma gandesc la nimic. Si mangaierea cuminte (in text: paisible, N.T.) a ploii pe obraji! Cum as explica, daca mi-ar cere-o cineva si daca as avea pofta s-o fac, cum dracu as explica profunda mea liniste in ceasurile astea? Ca doar nu sunt nici un vagabond, nici un resemnat! Si nici macar nu cred in saracie, ca intr-o stare de suflet (in text: état de grâce, N.T.). Intamplarea din zorii lui 1 Ianuarie, sus la Sacre-Coeur, mi-a dovedit-o.

6. Inca un cuvant pe care trebuie sa-l suprim din vocabularul meu: explicatie. Vorba asta pentru mine n-are niciun sens. Eu n-am avut crize sufletesti. Am avut numai anotimpuri. Si daca crizele s-or fi explicand, anotimpurile nu. Eu intram in tragic, asa cum trebuie sa intre o planta in iarna. Am avut iernile mele sufletesti, si gata! De asta nici n-am urlat de deznadejde, nici n-am asteptat macar. Ce sa astept? Ce asteapta un pom in ianuarie, desfrunzit cum e, cu coaja crapata si ramurile negre... Singura mea isprava in acest lung trai al meu, singura zic, a fost sa pricep la timp ca, desi existenta mea este un fapt unic in desfasurarea lumii, un fapt fara precedent si fara urmare, totusi fiinta mea intra in cadrele mari ale zoologiei. Crize si explicatii devin niste biete jucarii in fata acestui adevar.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit


Este cel mai bun text made in ro pe care l-am citit pana acum. L-am citit prima data in urma cu doi ani si recitindu-l azi imi dau seama ca raman la aceeasi opinie: este perfect, in felul sau inuman si mistic, à la Pascal, putand rivaliza cu oricare altul din literatura europeana interbelica (in paranteza fie spus, nu ma impresioneaza nimic din ce a scris Marta Petreu, aceasta plosnita marunta, despre Sebastian). Fapt cu atat mai uimitor cu cat a reprezentat debutul lui Mihail Sebastian, la numai 25 de ani (1932).

Intr-o seara de noiembrie (in imprejurari pe care ar fi prea lung sa le povestesc aici) am gasit la Paris, pe podul Mirabeau, un carnet cu coperti negre, lucioase, de musama, ca acelea in care obisnuiesc bacanii sa-si tina socotelile. Erau exact 126 de pagini de hartie comerciala, scrise marunt, regulat, fara stersaturi. Lectura curioasa, obositoare pe alocuri, pasagii obscure, notatii ce imi erau straine, ba chiar absolut opuse. L-am cautat pe proprietarul acelui caiet. L-am cautat cu suficienta staruinta, pentru ca scrupulele mele sa fie impacate, dar cu mijloace destul de vagi, pentru ca totusi caietul sa-mi ramana. Public aici cateva fragmente. Stangacia unor expresii, daca exista, e datorata in intregime traducerii mele. Manuscrisul e in frantuzeste. Am dat pe alocuri, unde traducerea mi s-a parut cu totul insuficienta, in paranteze, expresia exacta a textului. Tin de altfel, la dispozitia curiosilor, originalul.

1. Cum ii povesteam lui M.D. intamplarea asta, el observa in treacat: Frumoasa experienta! Atata a inteles din tot ce i-am spus. O experienta. Am oroare de termenul asta. E bun pentru exercitiile lui de psihologie aplicata. Eu nu pot sa traiesc cu foaia de observatie in mana. Sa inconjor viata ca un spectator, sa o ajustez aici, sa o proptesc dincoace, sa o aranjez. Intre un arbust ce creste barbar si intre un gradinar cu foarfece si planuri, simpatia mea de animal merge catre cel dintai, intreaga. Nu am impotriva acestor apucaturi de psiholog decat facultatea de a uita. Dar o am intreaga. Nu m-a obsedat niciodata amintirea unei femei posedate (de altminteri, viata mea se joaca altundeva decat in tarcul amorului). Niciodata nu m-a urmarit un cuvant spus, un suras sau un spasm. Ce sa fac eu cu toate aceste frunze moarte, carora M.D. le spune experiente? Daca uneori, atat de rar, impotriva firii mele inchise, am avut anume momente de fericire adanca, a fost tocmai pentru ca am stiut sa le traiesc asa cum veneau, fara sa caut nimic dincoace sau dincolo de ele. M.D., care e medic, sufera de o deformare profesionala. Ia masuri preventive impotriva vietii, cum le-ar lua impotriva febrei tifoide. Strange experiente pe strada, cum strangea altadata observatii la clinica, in vremea in care isi lucra teza de doctorat. Nu. Jocul asta ma scoate din sarite. Eu nu vreau sa previn nimic si nu vreau sa corectez nimic. Vantul care bate, il primesc in fata. Sa ma patrunda ca pe un arbore in stepa, sa ma loveasca dupa bunul lui plac si sa inceteze cand o voi! Cu atat mai bine daca pana la urma eu am sa raman tot in picioare! Si daca nu... Ah! Experientele acestea amuzante pe care le piepteni, le lustruiesti, le simplifici si le asezi pe urma in memorie ca intr-o vitrina! Cine stie? Poate ca au sa mai serveasca odata! Ei bine, nu! Dintre toate avaritiile, pe asta o urasc cel mai tare: sa agonisesti bucati de viata pentru mai tarziu, pentru batranete, pentru momentele de plictiseala eventuala. Nu sunt eu in stare sa fac asemenea economii. Musc dintr-un mar, atat cat am pofta: pe urma, cand m-am saturat, il arunc.

2. Cred ca am indurat cu destul stoicism tot felul de umilinte, dar ca una singura mi-a fost totusi crutata. Umilinta de a rata. Ratezi cand te abati din drumul pe care vrei sa-l urmezi sau cand ajungi acolo unde ti se pare ca ar trebui sa ajungi. Eu insa nu m-am socotit niciodata sortit unui anume drum. Am umblat pe unde intamplarea m-a purtat, am ajuns acolo unde s-a potrivit sa ajung. Esentialul se petrecea altundeva decat in ispravile mele vizibile. Ceilalti prieteni, femei si dusmani, imi urmareau viata pe acest cadran din afara, multumiti ca pot citi in cifre ceva, care nu se citeste poate decat in bobi. Si eu radeam, stiind cat de departe ma gasesc de socotelile lor. M-am gandit de multe ori la soarta unui cal pur sange, ajuns din voia intamplarilor sa traga carutele primariei la un ham cu gloabele prapadite din grajd. E o imagine care nu ma intristeaza.

3. Cand a vazut ca nu-i raspund si ca plecarea ei ma lasa indiferent, E. s-a intors din prag. Era mirata. Poate ca si vanitatea ei de femeie era putin in joc. Dar mai ales era mirata. Cum? Ma paraseste, imi spune raspicat ca nu ma iubeste, ca n-are sa mai vina niciodata la mine, ma lasa chiar sa inteleg ca altcineva, altcineva "mult mai bine" decat mine are sa-mi ia locul, si eu nu raspund, nu protestez, nu ma ridic! Biata fata! Si ea, cu atata desteptaciune cata i-a dat Dumnezeu, are naivitatea sa inteleaga, si ea crede ca toate trebuie sa aiba un inteles in lumea asta! Ma credea invins si ma vede in fata ei calm. Daca ar intelege ca toate istoriile acestea de amor n-au pentru mine decat importanta unui detaliu! Daca ar sti ca in romanul nostru terminat, eu am fost tot timpul absent, singur, strain! Iubirea este in viata mea o ocupatie secundara si de aceea infrangerile mele in aceasta ordine sunt fara consecinte. Ce ii pasa unui campion la fuga, daca cineva il invinge intr-un match de box? Dar cum sa faca E. aceasta distinctie (chiar daca i-as explica-o asa, in termeni de sport), ea, care joaca la ruleta pe banda iubirii si cand pierde, pierde totul?

Ura Fara Prejudecati a lui Simonini


Ne putem intreba daca ura echidistanta a lui Simone Simonini, riguros egala fata de orice rasa, clasa sau activitate, cu exceptia haute cuisine, nu este, in esenta, la fel de autentic postmoderna ca si iubirea impartiala care constituie axioma multiculturalismului nostru contemporan. veti observa ca ura e totusi mai distractiva: "Pe nemti i-am cunoscut si am lucrat pentru ei: cel mai scazut nivel de omenie ce se poate inchipui. un neamt produce in medie dublul fecalelor unui francez, fapt ce demonstreaza inferioritatea lor fiziologica. Pe timpul navalirilor barbare, hoardele germanice presarau pe tot parcursul gramezi de materii fecale. Pe de alta parte, chiar si in secolele trecute, un calator francez pricepea numaidecat daca trecuse frontiera alsaciana dupa marimea anormala a excrementelor lasate de-a lungul drumurilor. Si de-ar fi numai asta, e tipica pentru neamt bromhidroza, adica mirosul dezgustator al sudorii, si e lucru dovedit ca urina unui neamt contine 20% azot, pe cand cea a altor rase numai 15%.

Au mereu gurile pline cu geist al lor, ce vrea sa-nsemne spirit, dar e spiritul de berica, ce-i prosteste inca de tineri, si asta explica de ce dincolo de Rin nu s-a produs nimic interesant in arta, afara de cateva tablouri cu mutre respingatoare si poeme ce te plictisesc de moarte. Abuzul de bere ii face incapabili sa aiba cea mai mica idee despre propria lor vulgaritate, dar superlativul acestei vulgaritati este ca nu se rusineaza pentru ca sunt germani: au luat in serios un mancau desfranat ca Luther doar pentru ca si-a batut joc de Biblie traducand-o in limba lor. Oare cine a spus ca au abuzat de cele doua mari narcotice europene, crestinismul si alcoolul? Se considera profunzi pentru ca limba lor e vaga, nu are claritatea celei franceze si nu spune niciodata exact ce ar trebui, asa incat niciun neamt nu mai stie ce voia sa spuna, si confunda nesiguranta asta cu profunzimea. cu nemtii e ca si cu femeile, n-o scoti niciodata la capat.

De cand a scris Gobineau despre inegalitatea raselor, daca cineva vorbeste de rau un alt popor, asta-i pentru ca-l considera superior pe al sau. Eu n-am prejudecati. de cand am devenit francez, am inteles cat erau noii mei compatrioti de lenesi, de escroci, de ranchiunosi, de gelosi, orgoliosi dincolo de orice limita, pana-ntr-acolo incat credeau ca cine nu-i francez e un salbatic, incapabil sa accepte reprosuri. dar am inteles ca, pentru a-l face pe francez sa recunoasca vreo tara a neamului sau, ajunge sa-i vorbesti de rau un alt popor, ca de pilda "noi, polonezii, avem cutare sau cutare defect" si, dat fiind ca nu vor sa fie pe locul al doilea dupa nimeni, nici macar in rau, imediat reactioneaza printr-un "o, nu, aici, in Franta, noi stam si mai rau", si da-i si barfeste-i pe francezi atata timp cat nu-si dau seama ca i-ai prins in cursa. "Daca m-am facut francez este pentru ca nu puteam suporta sa fiu italian. ca piemontez simteam ca sunt numai caricatura unui gal, dar cu idei mai limitate".