Fragmente dintr-un Carnet Gasit 5


13. Judecata din urma? Cred in ea cu sinceritate, cu disperare. Este scuza renuntarilor mele de astazi, este puterea rabdarii mele dintotdeauna. Accept intamplarile asa cum vin, ii iau pe oameni drept ceea ce se dau, imi implinesc munca asa cum se intampla. Fiecare zi rupe ceva din idealul meu de marime (in text: grandeur, N.T.). N-am facut niciodata nimic fara lipsuri, fara corectari, fara senitmentul de a trai in provizoriu. Da, o spun fara rusine si fara umilinta, dar cu toata durerea unei asemenea marturisiri. Astazi am renuntat la un lucru de nimic, maine la altul, constient de pacatul nedesavarsirii, sigur ca fiecare din aceste mutilari, oricat de mici, dezorganizeaza complet existenta. Astfel ma indepartez continuu de steaua in care cred. Dumnezeu stie ca nu m-am schingiuit cu inima usoara, ca pe fiecare dintre aceste mici "adaptari la viata" am platit-o scump, ca pe fiecare dintre aceste capitulari le-am ocolit de departe, desi drumul cel mai lesnicios spre ele ma ducea. Dar de cate ori am cedat, pacea imi era impusa si acceptarea mea era conditionata. Stiam ca semnez o hartie fara valoare. Stiam ca lupta va fi reluata intr-o zi, ca toate aceste redute pierdute intr-un razboi fara amploare vor fi recastigate odata, cu o singura lovitura, intr-o singura clipa. Astept aceasta chemare cu sentimentul ca tot restul e marunt, secundar. Nu am nimic dintr-un procuror, nu sunt razbunator, nu cred in justitie, dar viata asta nu pot s-o dau pe patru parale. Trebuie sa fie undeva o greutate a trecerii mele pe pamant. Judecata din urma, eu am vreme destula s-o astept.

14. Dintr-o calatorie in Normandia: Soarele asta violent, malul lutos de la Fecamp, plaja desfasurata monoton pe nesfarsiti kilometri, aerul mirosind a iarba uda, din ce pierduta constiinta de animal vine bucuria de a le regasi pe toate? Intre Montigny si Vinmes, am fost opriti cinci minute in drum, pana sa cada un platan taiat. Il retezasera de la radacina si asteptau sa se rupa acum singur, sub propria lui greutate, de ultimele fibre care il mai tineau. Lucratori, automobilisti si trecatori se dadusera respectuos deoparte, facand gol in jurul lui, pe o raza de 50 de metri. A cazut fumos, lent, descriind un cerc de stea cazatoare si s-a lovit masiv de pamant, raspandind departe un zgomot, intai surd, pe urma amplu, vibrand intre orizonturi ca intr-un ghioc. Era ceva glorios si suprem in caderea asta, pe care am invidiat-o stiind ca eu niciodata n-am sa ma pot desparti de nimic cu impacarea acestui trunchi de platan, intins de-a curmezisul drumului. Ar trebui sa inteleg ca si asta este o forma a mortii, cea mai frumoasa desigur si inaccesibila noua, care murim fara demnitate, impotriva vointei noastre.

La Dieppe, intr-un bar din port, cu marinari si femei pierdute, am vazut dupa miezul noptii, la o masa din fund, o pereche ciudata. El beat, murdar, volubil, conversa cu vecinii din jur; ea bruna, palida, foarte eleganta, il privea cuminte, fara sa-i reproseze nimic si asteptand nu stiu ce. De cateva ori, barbatul a lasat-o si s-a dus sa danseze cu femeile din local. Cand s-a intors a batut-o generos pe umeri, si ea a zambit trist, nu resemnata, ci fericita, de o calda fericire interioara. Ce mister ascundea alaturarea lor? Ce drama sau ce inchipuire se zbatea intre ei, unindu-i? Nu stiu, si ma bucur ca nu stiu. Este ceva regal in tacerea si absenta oamenilor. De aceea eu prefer un simbol unei explicatii.

Sa treci in goana unui automobil pe langa o fereastra care se deschide, sa lasi in urma o femeie care s-a oprit anume ca sa te priveasca, sa strabati spre seara strada desarta a unui targ, in care, dincolo de obloanele trase, ard lumini sterse, sa surprinzi voci si sa duci cu tine un nume strigat din pragul unei porti... Nimic nu-mi da mai precis sentimentul singuratatii mele, al inutilitatii oricarei experiente, al neimportantei mele personale, redus sa ma cunosc pe mine si inca pe cativa, cand pamantul este populat de un miliard si jumatate de oameni, plus cateva bilioane de alte dobitoace si plante. Imi fagaduiesc sa ma gandesc intr-o viitoare zi de tristete la rotatia stelelor. In orice caz la domnul cu joben si redingota, care numara la Rouen, in piata Saint-Maclou, barele unui grilaj din fata bisericii.

Doua ceasuri la Havre, noaptea, in port, pe o ploaie marunta, repede, vasta, cu capul gol, cu haina deschisa, cu ochii urmarind departe spre larg valurile ce se luminau brusc nu stiu de unde si se stingeau. Intr-o zi voi cunoaste insensibilitatea pietrelor si lanturilor din port, cu a caror liniste simt ca este in mine ceva inrudit.

In catedrala de la Gisors, unde am intrat sa privim cateva vitralii din veacul al XVII-lea, la patru dupa-masa, ora fara mister, ora fara semnificatie, am gasit o doamna tanara ingenuncheata, in centru, sub cupola. Era imbracata de primavara, parea foarte frumoasa si n-a ridicat capul cand am trecut pe langa ea. In ghid, am gasit aceste doua randuri: Girsors. 2650 locuitori. Comuna rurala. Vii si industrie animala. Imi place indiferenta informatiei, termenii ei reci, impersonali si abstracti. niciun ghid din lume nu va inregistra niciodata existenta femeii din catedrala.

Intre Havre si Rouen, D.L. a coborat din automobil, si-a incarcat revolverul si a impuscat un cocos. Mi-e foame, ne-a spus. Ma gandesc cu placere ca exista undeva un proprietar care a fost lezat si ca exista altundeva un text de lege care a cazut numai pentru ca lui D.L. i-a fost foame. Totul nu este inca pierdut, de vreme ce mai suntem capabili de un gest natural.

Iepure sau veverita, nu stiu ce a fost animalul care mi-a iesit in cale, noaptea, pe drumul laturalnic spre Bolbec, langa un pod, unde ne oprisem pentru schimbarea unei roti. Plouase si mirosea a plante strivite. I-am vazut doar ochii, stralucitori, precisi, neintrebatori. Ne-am privit unul pe altul, de la animal la animal si am fost fericit sa fiu in momentul acela egal cu el, in constiinta mea si a lui.

15. Desteptarile in zori, dupa ceea ce se cheama o "noapte de iubire"... Femeia de langa mine, straina, asternutul ravasit, bratul atarnand peste bara de alama rece a patului... Nu stiu si nu am cunoscut niciodata voluptatea oboselii, impacarea membrelor care isi asteapta somnul, prietenia celor doua trupuri satule, ci numai un gust violent de a sfarsi, o repulsie indarjita impotriva femeii de alaturi, inutila, triviala, o necesitate imediata de a fi singur. Astept atunci cu ochii ficsi sa prind intaia umbra albastra a soarelui pe fereastra, intaia lumina a zilei care vine sa puna ordine in aceasta pierdere. Este unul din semnele sigure ale proastei lor calitati sufletesti, faptul ca niciuna dintre femeile mele nu a simtit ca in momentul acela nu mai exista si se strangea totusi cu o bucurie inconstienta la pieptul unui barbat, care inceta sa fie un amant, pentru a deveni un evadat. M-am gandit inca o data la demnitatea copacilor, care se iubesc fara efuziune, intr-o imbratisare ce consuma tot si nu lasa urme.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 4


10. N-au fost dese momentele in care l-am cunoscut pe Dumnezeu in fata. Nu sunt mistic si am fost rar in extaz (in text: état de grâce, expresie care revine de cateva ori si in diverse locuri ale carnetului, N.T.). De altfel, in afara unui ascutit simt al pacatului, ma intreb ce este transcendental in simtirea mea. Ideea mea de Dumnezeu este colturoasa, uneori rece. Dar ceea ce ma cutremura inaintea ei, este tocmai aceasta senzatie de ireductibil, pe care o caut inutil aiurea. A fi unul, unul singur, unul in absolut, dincolo de orice raport, deasupra oricaror relatii, esential unul, ireductibil unul. De cate ori viata ma faramiteaza, sentimentul acesta al lui Dumnezeu imi vine neclintit in ajutor.

11. E multa vreme de cand am renuntat la biblioteca. Mai ma duc acolo de nevoie, cum se duce lemnul in padure. Lucrez. Nu mai am patimi livresti, ci abia placeri, sau satisfactii, sau plictiseli. Pastrez totusi din vechile mele pasiuni o mare aversiune: Descartes. Am mai spus-o, cred (caci e unul din cele mai sigure adevaruri ale mele), eu nu sunt un om moral si imi bat joc de asemenea distinctii. Dar cred in nebuni si in eroi si in sfinti. Pe acest Descartes il urasc, fiindca nu numai ca n-a fost din tagma lor, dar nici macar n-a avut vreodata, nu, n-a putut sa aiba fiorul de a presimti sfintenia. Era un gradinar.

12. Fata care m-a oprit in fata scuarului Vaugirard nu stiu cum era. Abia daca am avut cand sa trec pe langa ea si sa-i arunc in fata cele cateva vorbe de refuz. N-am niciun ban, domnisoara. (Ce e ridicol este ca poate nu m-a crezut!). Dar era inalta, si asta tot am putut observa. Trebuie sa fi fost bruna. Strangea in jurul trupului ei subtire un fel de carpa neagra, un fel de vag pardesiu si tremura atat de tare, incat mi se pare ca i-am auzit dintii clantanind in gura. Vocea nu-i era poate deosebita de a cersetorilor de rand si cu toate astea m-a lovit. Poate din cauza tineretii ei. Sa tot fi avut 20 de ani. Cred ca era frumoasa. Sunt un zevzec poate si un caraghios dar uite ca intamplarea asta nu ma lasa in pace. E ceva care nu merge asta-seara in treburile mele si cartile din fata mi se par o gluma de prost-gust. Hotarat lucru, nu sunt eu un filozof: fata asta opreste in loc mersul lumii pentru mine! Imi spun ca totul e compromis pana in adancuri, ca tot e mizerabil si meschin si abject, de vreme ce faptul asta a fost cu putinta. Ce as putea sa-i reprosez universului, altceva mai umilitor decat ochii fetei de adineauri, care mi-a cerut mie (probabil pentru ca ironia intamplarii sa fie mai biciuitoare) sa-i dau bani? Daca asta-seara m-as gasi la Judecata din urma si daca mi-ar veni randul sa vorbesc, cred ca as da dracului toate rafuielile mele metafizice si as povesti ce am vazut acum 15 minute. Pentru blestemul pamantului ar fi de ajuns si prea de ajuns.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 3


7. M. D., medic si psiholog, pretinde ca eu imi dispretuiesc inteligenta. Nu, nu e adevarat. O pun la locul ei: asta e. Stiu ca e ascutita si abila. Dar mai stiu ca viata (viata asta batuta de vanturi, hartuita, nelinistita, viata asta pe care o urasc si o iubesc deopotriva) se poate foarte bine lipsi de ea. Eu am izbutit acest lucru apreciabil, si sunt mirat ca M. D., amator de experiente nu-l observa si nu-l admira, de a opri inteligenta pentru treburile ei proprii. O pastrez in raporturile mele cu lumea. Este un act de politete. Dar mie, mie personal, putin imi pasa de ea. Marimea (in text: la grandeur, N.T.) n-a fost niciodata realizata de inteligenta. Toate notiunile care fac traiul posibil si convenabil, eu le pastrez ca sa ma amuz. Just-injust, bun-rau, frumos-urat, moral-imoral, toate astea sunt fara inteles, fara adevar, fara adancime. Nu cred in niciuna din mizeriile astea. Nu cunosc niciun sfant moral! Moralitatea si sfintenia se exclud. Daca asta mi-ar fi meseria, m-as duce sa-i caut pe sfinti in ocne. Si inca mi-ar scapa toti sfintii, al caror supliciu nu intra sub prevederile codului penal. Totusi, stiind lucrurile pe care le stiu, eu joc in lume pe scara de valori a tuturora. Spun ca asta e rau si asta e bine. Ca asta e frumos si asta urat. Admit si reprob, compar si trag concluzii. Si nici macar nu ma stric de ras. Ce aleasa voluptate! O, acest M. D. care apara impotriva mea drepturile inteligentei! Cand a avut el asemenea bucurii?

8. Dintr-o scrisoare a lui E. (este la Bordeaux de doua saptamani): "Nu, n-ai sa stii niciodata cat te-am iubit, fiindca voi astia, barbatii, nu stiti niciodata nimic din ce se intampla. Nimeni nu stie nimic din ce se intampla". Si ea deci, aceasta dulce, moale si blonda E., si ea a ajuns sa descopere acest adevar. Il spune cu melancolia ei de patru parale, dar il spune. "Nimeni nu stie nimic din ce se intampla?". Slava Domnului! Caci altfel ar fi sinistru. Daca mi-am trait viata asa cum a fost, buna, rea, daca m-am adancit in toate umilintele ei, daca m-am supus tuturor mizeriilor, pe care le stiu, si pe care nu le stiu, daca am consimtit sa duc dupa mine zdrentele acestui trai trist, a fost pentru ca eram sigur ca nimeni n-are sa stie, ca, stiind, nimeni n-are sa priceapa, ca pana la urma eu am sa raman singur, mai singur decat un astru in cer, mai singur decat un bou in staul. Tragedia de a nu fi inteles? Nu cunosc. Vreti sa spuneti placerea, patima, extazul de a nu fi inteles. Sa te simti unic, baricadat in tine, impenetrabil, singur cu superstitiile tale, cu simbolurile, cu semnele, cu idolii tai, sa stii ca viata pe care o traiesti tu, nu o mai traiste nimeni altul in lume, ca nimeni altul nu o poate macar imagina, sa duci cu tine acest mister si el sa nu-ti poata fi luat, chiar daca l-ai striga in piete publice, chiar daca l-ai racni pe scena la teatru, chiar daca l-ai amparti tiparit pe afise... Doamne! Ma intreb cu ce am meritat atata fericire! Am avut poate si eu clipe de eruziune, cand singuratatea ma oprima, cand as fi vrut sa spun cuiva un cuvant simplu, care sa fie inteles, am cautat si eu uneori semne de comuniune in ochii altuia, in vorbele si tacerile lui. Dar n-au fost decat scurte momente de naivitate pe care nu le regret, fiindca eu nu regret nimic, dar care nu m-au dus niciodata nicaieri. Prieteni si amante au ramas undeva alaturi de mine, legandu-se de vorbe pe care nu le spusesem, inselandu-se cu o umbra care nu eram eu. Si doar am facut tot ce puteam ca sa evit erorile. Am vorbit cu sinceritate. N-am ascuns. N-am trisat. Nu, nu. Sunt marimi (in text: grandeurs, N.T.) la care nu poti renunta nici prin abdicare. Singuratatea mea e printre ele.

9. Am schimbat oamenii ca palariile, le-am cautat prietenia, le-am vorbit, i-am facut sa vorbeasca si pe urma i-am lasat la jumatatea drumului, pentru ca nu ma mai interesau, pentru ca nimic in ei nu raspundea cautarii mele, pentru ca erau la fel cu cei dinaintea lor si cu cei de dupa ei, vechi, cunoscuti, monotoni. Erau inteligenti unii. Erau tineri, cu detalii personale curioase, cu istorii felurite. Dupa un timp, variabil ca durata, dar niciodata prea lung, observam ca toate aceste straluciri paleau. Erau calitati mai mult sau mai putin mari. Or eu, fiindca nu sunt psiholog, nu pot socoti cu "mai mult sau mai putin". Termenii de comparatie imi scapa. Ceea ce imi trebuie, ceea ce adica este absolut necesar asteptarii mele de fiecare ceas, este trasatura unica a unui fapt, a unui om, a unui cuvant. Nu cer nimanui sa fie bun sau rau, frumos sau urat, canalie sau inger. Ii cer numai sa fie ceva, care sa nu existe decat o singura data. Am avut rareori bucuria unor asemenea intalniri, dar am avut-o. (Scotianul de la Poulmanach...). Incolo, toti ceilalti n-au fost decat adaugiri sau scaderi de la un suflet-tip. X e mai inteligent decat Y, dar Y e mai subtil decat Z, care la randul lui e mai spiritual decat X. Nu, nu si nu. Asemenea variatii ma plictisesc de moarte. Ce sa fac eu cu nuante si distinctii si puncte de vedere? Treci de partea mea, domnule, daca esti facut dintr-un material, care s-a nascut o data cu dumneata! Iar daca nu, vezi-ti de drum! Caut in lucruri si oameni sunetul lor propriu. Ma intereseaza ceea ce au ireductibil. Ireductibilul! Este singurul meu fel de a simti eternitatea.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 2


4. Am avut si eu crize in amor, dar desi ele sunt deja vechi si amintirile mele ma pot insela, cred ca totdeauna, la radacina lor, a fost altceva. Un anume dezgust pentru o viata pe care o simteam devenind prea sigura de ea, prea inerta. Un anume dor de a rupe cu o intreaga situatie, care nu era propriu-zis o situatie, ci numai o acumulare de fapte marunte, ce ma imobilizau prin multimea si mediocritatea lor.
Atunci cautam spre dragoste, ca spre o fereastra. Si ma inselam crunt. Chiar la Lyon in 1922. Da, chiar si atunci! Fiindca in fond, si o marturisesc fara tristete, dar de asemeni fara orgoliu, niciuna dintre aceste asa-zise crize amoroase nu era destul de puternica pentru ca sa n-o fi putut lichida in bordelurile din Monsieur le Prince. Pe urma ramanea restul.

5. Nu cred sa am o vocatie speciala pentru mizerie. Observ numai ca ea nu ma dezgusta. Serile lungi din noiembrie, cursele nesfarsite in ploaie, pe uliti pacatoase, dincolo de Austerlitz, in Bastilia, in Place du Tertre, intoacerile tarzii pe malurile Senei! Ploaia ma patrunde ca pe o barna putreda, luminile vitrinelor mi se par nereale, clopotul tramvaielor vine asurzitor din susul strazii, eu ma opresc prosteste la galantarele brutariilor, citesc soldurile la macelarii, un biftek 2,50, o escalopa 3,75, plec mai departe din obisnuinta, asa cum m-am oprit, nu ocolesc baltoacele, nu cer iertare cand dau cu cotul intr-un pieton, nu ma feresc de automobile, nu ma gandesc la nimic. Si mangaierea cuminte (in text: paisible, N.T.) a ploii pe obraji! Cum as explica, daca mi-ar cere-o cineva si daca as avea pofta s-o fac, cum dracu as explica profunda mea liniste in ceasurile astea? Ca doar nu sunt nici un vagabond, nici un resemnat! Si nici macar nu cred in saracie, ca intr-o stare de suflet (in text: état de grâce, N.T.). Intamplarea din zorii lui 1 Ianuarie, sus la Sacre-Coeur, mi-a dovedit-o.

6. Inca un cuvant pe care trebuie sa-l suprim din vocabularul meu: explicatie. Vorba asta pentru mine n-are niciun sens. Eu n-am avut crize sufletesti. Am avut numai anotimpuri. Si daca crizele s-or fi explicand, anotimpurile nu. Eu intram in tragic, asa cum trebuie sa intre o planta in iarna. Am avut iernile mele sufletesti, si gata! De asta nici n-am urlat de deznadejde, nici n-am asteptat macar. Ce sa astept? Ce asteapta un pom in ianuarie, desfrunzit cum e, cu coaja crapata si ramurile negre... Singura mea isprava in acest lung trai al meu, singura zic, a fost sa pricep la timp ca, desi existenta mea este un fapt unic in desfasurarea lumii, un fapt fara precedent si fara urmare, totusi fiinta mea intra in cadrele mari ale zoologiei. Crize si explicatii devin niste biete jucarii in fata acestui adevar.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit


Este cel mai bun text made in ro pe care l-am citit pana acum. L-am citit prima data in urma cu doi ani si recitindu-l azi imi dau seama ca raman la aceeasi opinie: este perfect, in felul sau inuman si mistic, à la Pascal, putand rivaliza cu oricare altul din literatura europeana interbelica (in paranteza fie spus, nu ma impresioneaza nimic din ce a scris Marta Petreu, aceasta plosnita marunta, despre Sebastian). Fapt cu atat mai uimitor cu cat a reprezentat debutul lui Mihail Sebastian, la numai 25 de ani (1932).

Intr-o seara de noiembrie (in imprejurari pe care ar fi prea lung sa le povestesc aici) am gasit la Paris, pe podul Mirabeau, un carnet cu coperti negre, lucioase, de musama, ca acelea in care obisnuiesc bacanii sa-si tina socotelile. Erau exact 126 de pagini de hartie comerciala, scrise marunt, regulat, fara stersaturi. Lectura curioasa, obositoare pe alocuri, pasagii obscure, notatii ce imi erau straine, ba chiar absolut opuse. L-am cautat pe proprietarul acelui caiet. L-am cautat cu suficienta staruinta, pentru ca scrupulele mele sa fie impacate, dar cu mijloace destul de vagi, pentru ca totusi caietul sa-mi ramana. Public aici cateva fragmente. Stangacia unor expresii, daca exista, e datorata in intregime traducerii mele. Manuscrisul e in frantuzeste. Am dat pe alocuri, unde traducerea mi s-a parut cu totul insuficienta, in paranteze, expresia exacta a textului. Tin de altfel, la dispozitia curiosilor, originalul.

1. Cum ii povesteam lui M.D. intamplarea asta, el observa in treacat: Frumoasa experienta! Atata a inteles din tot ce i-am spus. O experienta. Am oroare de termenul asta. E bun pentru exercitiile lui de psihologie aplicata. Eu nu pot sa traiesc cu foaia de observatie in mana. Sa inconjor viata ca un spectator, sa o ajustez aici, sa o proptesc dincoace, sa o aranjez. Intre un arbust ce creste barbar si intre un gradinar cu foarfece si planuri, simpatia mea de animal merge catre cel dintai, intreaga. Nu am impotriva acestor apucaturi de psiholog decat facultatea de a uita. Dar o am intreaga. Nu m-a obsedat niciodata amintirea unei femei posedate (de altminteri, viata mea se joaca altundeva decat in tarcul amorului). Niciodata nu m-a urmarit un cuvant spus, un suras sau un spasm. Ce sa fac eu cu toate aceste frunze moarte, carora M.D. le spune experiente? Daca uneori, atat de rar, impotriva firii mele inchise, am avut anume momente de fericire adanca, a fost tocmai pentru ca am stiut sa le traiesc asa cum veneau, fara sa caut nimic dincoace sau dincolo de ele. M.D., care e medic, sufera de o deformare profesionala. Ia masuri preventive impotriva vietii, cum le-ar lua impotriva febrei tifoide. Strange experiente pe strada, cum strangea altadata observatii la clinica, in vremea in care isi lucra teza de doctorat. Nu. Jocul asta ma scoate din sarite. Eu nu vreau sa previn nimic si nu vreau sa corectez nimic. Vantul care bate, il primesc in fata. Sa ma patrunda ca pe un arbore in stepa, sa ma loveasca dupa bunul lui plac si sa inceteze cand o voi! Cu atat mai bine daca pana la urma eu am sa raman tot in picioare! Si daca nu... Ah! Experientele acestea amuzante pe care le piepteni, le lustruiesti, le simplifici si le asezi pe urma in memorie ca intr-o vitrina! Cine stie? Poate ca au sa mai serveasca odata! Ei bine, nu! Dintre toate avaritiile, pe asta o urasc cel mai tare: sa agonisesti bucati de viata pentru mai tarziu, pentru batranete, pentru momentele de plictiseala eventuala. Nu sunt eu in stare sa fac asemenea economii. Musc dintr-un mar, atat cat am pofta: pe urma, cand m-am saturat, il arunc.

2. Cred ca am indurat cu destul stoicism tot felul de umilinte, dar ca una singura mi-a fost totusi crutata. Umilinta de a rata. Ratezi cand te abati din drumul pe care vrei sa-l urmezi sau cand ajungi acolo unde ti se pare ca ar trebui sa ajungi. Eu insa nu m-am socotit niciodata sortit unui anume drum. Am umblat pe unde intamplarea m-a purtat, am ajuns acolo unde s-a potrivit sa ajung. Esentialul se petrecea altundeva decat in ispravile mele vizibile. Ceilalti prieteni, femei si dusmani, imi urmareau viata pe acest cadran din afara, multumiti ca pot citi in cifre ceva, care nu se citeste poate decat in bobi. Si eu radeam, stiind cat de departe ma gasesc de socotelile lor. M-am gandit de multe ori la soarta unui cal pur sange, ajuns din voia intamplarilor sa traga carutele primariei la un ham cu gloabele prapadite din grajd. E o imagine care nu ma intristeaza.

3. Cand a vazut ca nu-i raspund si ca plecarea ei ma lasa indiferent, E. s-a intors din prag. Era mirata. Poate ca si vanitatea ei de femeie era putin in joc. Dar mai ales era mirata. Cum? Ma paraseste, imi spune raspicat ca nu ma iubeste, ca n-are sa mai vina niciodata la mine, ma lasa chiar sa inteleg ca altcineva, altcineva "mult mai bine" decat mine are sa-mi ia locul, si eu nu raspund, nu protestez, nu ma ridic! Biata fata! Si ea, cu atata desteptaciune cata i-a dat Dumnezeu, are naivitatea sa inteleaga, si ea crede ca toate trebuie sa aiba un inteles in lumea asta! Ma credea invins si ma vede in fata ei calm. Daca ar intelege ca toate istoriile acestea de amor n-au pentru mine decat importanta unui detaliu! Daca ar sti ca in romanul nostru terminat, eu am fost tot timpul absent, singur, strain! Iubirea este in viata mea o ocupatie secundara si de aceea infrangerile mele in aceasta ordine sunt fara consecinte. Ce ii pasa unui campion la fuga, daca cineva il invinge intr-un match de box? Dar cum sa faca E. aceasta distinctie (chiar daca i-as explica-o asa, in termeni de sport), ea, care joaca la ruleta pe banda iubirii si cand pierde, pierde totul?