Fragmente dintr-un Carnet Gasit 6


16. Nu am niciun respect pentru pasiunile in care nu intra un dram de ostilitate. Este principiul lor viril, lucid si permanent. Este singurul prin nu stiu ce viziune rea, detasata si nuda a vietii si a oamenilor. Poate dintr-un defect de imaginatie, poate dintr-un simt biblic primar, ma regasesc in fata oricarei femei iubite, ca in fata unui animal de alta specie. N-am facut niciodata cu ele, nici macar cu titlul de distractie, incercari de intelegere mutuala. Singura O., bruna mica si decisa de la Talloires, 1926, a primit situatia cu loialitate si resemnare. Nu-mi umbla prin hartii, nu intreba, nu incerca sa priceapa. Ziua era ceva existent in afara de mine: o priveam cum se tavaleste goala pe terasa, cu zambetul ei prost desenat. Traia acolo ca o soparla, cu bucuriile ei, cu preocuparile, cu orizontul ei de fenomen natural si distinct. Ne descopeream noaptea, unul pe altul, cu licarul de mirare ce ii este necesar oricarei bucurii si cu sentimentul precis ca ceea ce se intampla intre noi doi, angaja cel mult legile generale, in niciun caz persoana noastra. Ar fi o deziluzie sa aflu candva ca prietena mea O. a ajuns o veritabila amanta. Ce decadere!

17. Imi spun uneori, cand semnele vizibile ale decaderii mele se inmultesc (ghetele rupte, chiria neplatita...), ca mai este timp sa ma trezesc, sa reiau in mana carma acestei existente si sa pun in sfarsit ordine in mine ca intr-un dulap cu carti. Constiinta stramosilor mei, tarani normanzi, care au luptat cu pamantul si au acumulat averi sedimentare, pentru bucuria si incapatanarea de a strange, se redesteapta atunci in mine. Poate ca a fost insa intre ei un marinar, care sa fi calatorit ani de-a randul pe oceane ostile si prietene, indiferent la trecerea timpului si asteptand cu o inima egala marile furtuni si marile acalmii. Nu, nu este nimic de facut impotriva aptitudinilor mele de planta, singurul lucru cu care ma mandresc eu, care nu ma mandresc cu nimic!

18. Si daca cel putin as putea sa pierd sentimentul acesta ca totul se face cu consimtamantul meu, cu participarea mea inconstienta, sentimentul acesta al unei responsabilitati perpetue. Nu ma pot desolidariza de nimic si mi se pare ca ar fi just sa fiu pedepsit pentru ploaia de afara, pentru schimbarea noptii si a zilei, pentru cursul Senei. Mi se intampla sa spun, seara, din mansarda mea de la Porte de Versailles, cand deschid fereastra spre orasul acesta, de unde vine surd zgomotul metroului si melodia destramata a unui acordeon, mi se intampla sa spun ca la toate acestea, prin simpla si pasiva mea prezenta in lume, eu colaborez.