Fragmente dintr-un Carnet Gasit 8


22. Nu deznodamintele ma sperie, ci incercarea de a le ocoli. Ori de cate ori simteam ca ceva se sfarseste, un amor, o situatie, un pact sufletesc cu mine sau cu altii, imi luam palaria si plecam. Viata are destule rezerve, pentru ca sa nu ne impiedicam de resturi si regrete. Ma simt incapabil sa repar un gest sau o vorba, sa schimb ceva dintr-un lucru intamplat, sa-l reiau de la capat si sa-l repet, cu mai multa bagare de seama de asta data, pentru ca ceea ce s-a rupt ieri sa dureze astazi. "Esti rau?" spune E. judecand cu saracele ei doruri contrariate. Si nu sunt in stare sa-i raspund, nici cu atata cat i-ar fi ei de ajuns, un vag cuvant de protest. Nu. Nu sunt rau (sau nu sunt numai rau). Dar mi-e peste putinta sa dreg ceva, nu importa ce, un obiect sau un sentiment, din momentul in care integritatea lui a fost cat de putin siluita. O pata, o umbra, o parere, atata ajunge pentru un sfarsit. De cate ori cineva a vrut sa-mi explice ceea ce se cheama o "eroare" (in text: un malentendu, N.T.), de atatea ori a avut dreptate imptriva mea. Nu cautam sa replic si nici nu aveam ce. Argumentele ma dezarmeaza: toate sunt bune si toate trec pe de laturi. Caci ce socoteala se poate opune unui om, care, ca mine, nu cauta justificari, ci numai semnificatii, legea lui fiind nu de a intelege, ci de a crede? Totul se poate simula: inteligenta, buna-credinta, virtutea, cinismul, adevarul chiar. Dar ceva este pur sau impur. Si asta nici nu se simuleaza, nici nu se drege.

23. Daca pretuiesc ceva in spectacolul propriei mele existente este o anumita dispozitie, pe care cred ca o am speciala, pentru a recunoaste si accepta un miracol. Nu exclud nimic din posibilitatile vietii, absolut nimic si astept o zi, in care miracolul, un miracol, se va implini. Voi fi fericit atunci sa nu ma mir si sa ma apropii de el cu prietenie, ca de un lucru obisnuit si zilnic. Duc uneori certitudinea asta, ca ceva rasturnator trebuie sa se intample, o duc pana la absurd, pana la a conditiona un lucru de nimic, o promisiune, un rendez-vous, de neimplinirea miracolului meu. Tot ce fac, tot ce spun, tot ce proiectez este reziliabil, tinand seama de aceasta asteptare.

24. M-am oprit si astazi la Louvre, in sala a 27-a, in fata aceleiasi panze de Memling, in care am recunoscut mai demult un bun exemplu de tot ce este contrar sensibilitatii mele. Nu-i reprosez acestei Inaltari la Cer de stil flamand decat ca este prea explicita. Totul este spus, nimic nu e ascuns. Iata globul pamantesc, iata sfantul ridicat deasupra-i, iata urmele a doua talpi inscrise in noroi! Miracolul este legat de maini si de picioare, ca sa-l poti intelege dintr-o privire si sa-l poti pipai pentru incredintare. Invat de aici inca o data ceea ce am invatat de atatea ori, aiurea, in viata: ca o emotie si un semn rezista la orice, la brutale neintelegeri, la vehemente siluiri, la contraziceri, tagaduiri si banuieli, dar ca nu suporta sa fie demonstrat. Ma pot supune sau ma pot razvrati. In niciun caz nu pot sa discut. Este intre spectacolul lumii si mine o dunga de obscuritate si una de lumina, pe care o pastrez intacta, fara sentimentul acela marunt caruia i se spune curiozitate. Pentru o viata de om, atata e de ajuns.