Cultul Feminin in Traditia Romaneasca

Despre iele si ursitoare. Pentru ca un popor sa supravietuiasca din punct de vedere cultural in epoca mondializarii, acesta are nevoie de istorie si traditii. Sentimentul de mandrie nationala se naste adesea in urma simbiozei acestor elemente: suntem mandri de stramosii nostri, de victoriile lor dar si de mostenirea culturala a fiecaruia dintre noi. Si pentru ca azi, in 2013, frumusetea femeilor noastre este avansata ca si argument imparabil de superioritate in fata multor alte popoare, ma intreb daca acest lucru are vreo legatura cu ilustrarea cultului feminin de-a lungul anilor. Cu totii o cunoastem pe Marianne, kintesenta spiritului francez. Ea este o luptatoare vesnic victorioasa, o sursa de putere si vointa pentru multiple generatii de locuitori ai Hexagonului. Cine este Marianne in traditia romaneasca

Putem noi sa ne referim la un ideal feminin unic, care ne inspira si ne insufla dragoste de tara? Tind sa cred ca nu. Pentru noi femeia se metamorfozeaza mai mult sau mai putin discret de la o traditie la alta, pentru a reprezenta ce iubim cu totii la femeile romance. De la misterioasele iele, fiice ale padurii, muze pentru poeti si scriitori si pana la magicele ursitoare, stapane ale unui viitor lipsit de tristeti pentru nou-nascuti, pe ele le uneste frumusetea rapitoare si puterea de a da viata unor fantasme universale. Mitologia romaneasca este un izvor nesecat de idealuri feminine care de care mai deosebite.

Consider ca ielele si ursitoarele sunt minunate tocmai pentru faptul ca intruchipeaza idealuri spirituale, spre deosebire de mult mai celebra Marianne. Ambele fapturi prezinta similitudini cu simboluri echivalente din mitologia greaca, fara a fi totusi perfect identitce. Cu alte cuvine, si ielele si ursitoarele sunt ale noastre. Si perpetuarea acestor mituri ne face sa cautam in femeile romance mister si magie. Ele ne amintesc, de asemenea, ca suntem diferiti fata de alte popoare si in fata unei uniformizari culturale dirijate de conducatori la nivel international, ne prezentam si cu aceste fiinte feminine supranaturale, menite sa ne tina in viata identitatea culturala autohtona. In perioade in care moralul national este la pamant, haideti sa ne amintim de istoria si traditiile noastre, multe dintre ele unice in lume.

Paianjenii din Advertising

Paianjenii din advertising sunt cei care muncesc pentru a ne atrage banii si a umple buzunarele oamenilor destepti dar vicleni, ai oamenilor de afaceri pentru care succesul financiar este o problema existentiala. Desi au succes tot mai mare pe zi ce trece, nu vor fi niciodata multumiti, vor dori tot mai mult succes, faima tot mai mare, avutii tot mai multe si recunoastere in societate. Ceea ce nu stiu nici primii, paianjenii din publicitate, si nici ultimii, oamenii de afaceri, este ca sufletul lor nu se va simti implinit niciodata, caci adevarata satisfactie nu le va fi data niciodata de titluri, conturi in banca, bogatie, sau de apartenenta la upper class. Toti acestia, dar toti! La sfarsit, vor afla ca au trait degeaba. Cum lucreaza paianjenii din publicitate? Unicul scop al unei reclame este sa iti amplifice ego-ul, facandu-l mai puternic, iar metoda de a te determina sa reactionezi cum vor ei, este curata psihologie. Cineva din domeniul publicitatii, care a facut declaratia pe care am citat-o mai sus, el insusi avand cunostinte de psihologie, se dovedeste a fi un sarman psiholog nerod, afirmand ca Midlle Class "isi cauta ori chiar inventeaza radacinile", prin aceasta afirmatie subliniind faptul ca omul are nevoie de un ego puternic. Total fals! Nu de ego au oamenii nevoie, ci de aruncarea lui acolo unde ii sade bine unei masti, la gunoi. Dupa ce societatea ne educa inca din copilarie ca trebuie sa ajungem cineva, vin diabolicii din advertising si manipuleaza acei oameni carora le lipseste discernamantul si constienta, luciditatea in distingerea adevarului, a ceea ce trebuie sa-si doreasca si ce nu.

Ceea ce nu stiu majoritatea oamenilor este ca, omul simplu nu a reprezentat niciodata un ideal pentru societatea umana, iar existenta oamenilor de afaceri, existenta concurentei cu care ne invata societatea inca de cand deschidem ochii in lume, confirma faptul ca societatea nu isi doreste sa fim oameni simpli ci, ne conditioneaza si apoi ne manipuleaza prin pofte si dorinte si idealuri, sa devenim cineva, caci in caz contrar, vom ajunge niste oameni de nimic. In societatea in care traim, omul simplu este considerat sarac cu duhul, dar nu in sensul biblic al cuvantului ci, prosti. Exact! Prosti! Dar tocmai banii acestor prosti sunt vanati de hienele din publicitate, pentru a fi introdusi cu viclenia numita profesionalism, in buzunarele oamenilor de afaceri, adevaratilor prosti! Faptul ca oamenii simpli sunt considerati prosti, nu este decat o mare minciuna, o cacealma. Fiindca realitatea este exact pe dos! Fiecare dintre noi este o fiinta si nu trebuie sa devenim cineva sau ceva. Semnificatia simplitatii unui om este urmatoarea, sa fii impacat cu propria ta fiinta, sa nu incerci sa devii altcineva, proces care nu poate si nici nu va avea vreodata vreo finalitate. Orice ai deveni, nu vei atinge niciodata acea stare in care sa poti spune ca "Acum calatoria mea s-a incheiat". In toata istoria umanitatii, eu nu am auzit ca vreun om sa fi atins vreodata aceasta stare, pentru simplul motiv ca omul se misca in cerc. Orice ai face, cineva se va afla inaintea ta. Iar ego-ul este principala boala a omului, este boala pe care hienele care lucreaza in domeniul advertising-ului, o exploateaza la maxim! Interese de toate felurile doresc ca omul sa ramana bolnav. Nimeni nu doreste ca omul sa fie sanatos si plenar, fiindca o fiinta sanatoasa si armonioasa le-ar pune in pericol afacerile. Asa se explica de ce nimeni nu doreste sa duca o viata simpla, sa fie un nimeni, fiindca toata lumea isi doreste sa devina cineva. E atat de obisnuit sa iti doresti sa devii cineva, nu este nimic extraordinar in acest lucru! Pentru ca, cu cat te crezi mai special, cu atat mai mult devii un nimeni.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 8

22. Nu deznodamintele ma sperie, ci incercarea de a le ocoli. Ori de cate ori simteam ca ceva se sfarseste, un amor, o situatie, un pact sufletesc cu mine sau cu altii, imi luam palaria si plecam. Viata are destule rezerve, pentru ca sa nu ne impiedicam de resturi si regrete. Ma simt incapabil sa repar un gest sau o vorba, sa schimb ceva dintr-un lucru intamplat, sa-l reiau de la capat si sa-l repet, cu mai multa bagare de seama de asta data, pentru ca ceea ce s-a rupt ieri sa dureze astazi. "Esti rau?" spune E. judecand cu saracele ei doruri contrariate. Si nu sunt in stare sa-i raspund, nici cu atata cat i-ar fi ei de ajuns, un vag cuvant de protest. Nu. Nu sunt rau (sau nu sunt numai rau). Dar mi-e peste putinta sa dreg ceva, nu importa ce, un obiect sau un sentiment, din momentul in care integritatea lui a fost cat de putin siluita. O pata, o umbra, o parere, atata ajunge pentru un sfarsit. De cate ori cineva a vrut sa-mi explice ceea ce se cheama o "eroare" (in text: un malentendu, N.T.), de atatea ori a avut dreptate imptriva mea. Nu cautam sa replic si nici nu aveam ce. Argumentele ma dezarmeaza: toate sunt bune si toate trec pe de laturi. Caci ce socoteala se poate opune unui om, care, ca mine, nu cauta justificari, ci numai semnificatii, legea lui fiind nu de a intelege, ci de a crede? Totul se poate simula: inteligenta, buna-credinta, virtutea, cinismul, adevarul chiar. Dar ceva este pur sau impur. Si asta nici nu se simuleaza, nici nu se drege.

23. Daca pretuiesc ceva in spectacolul propriei mele existente este o anumita dispozitie, pe care cred ca o am speciala, pentru a recunoaste si accepta un miracol. Nu exclud nimic din posibilitatile vietii, absolut nimic si astept o zi, in care miracolul, un miracol, se va implini. Voi fi fericit atunci sa nu ma mir si sa ma apropii de el cu prietenie, ca de un lucru obisnuit si zilnic. Duc uneori certitudinea asta, ca ceva rasturnator trebuie sa se intample, o duc pana la absurd, pana la a conditiona un lucru de nimic, o promisiune, un rendez-vous, de neimplinirea miracolului meu. Tot ce fac, tot ce spun, tot ce proiectez este reziliabil, tinand seama de aceasta asteptare.

24. M-am oprit si astazi la Louvre, in sala a 27-a, in fata aceleiasi panze de Memling, in care am recunoscut mai demult un bun exemplu de tot ce este contrar sensibilitatii mele. Nu-i reprosez acestei Inaltari la Cer de stil flamand decat ca este prea explicita. Totul este spus, nimic nu e ascuns. Iata globul pamantesc, iata sfantul ridicat deasupra-i, iata urmele a doua talpi inscrise in noroi! Miracolul este legat de maini si de picioare, ca sa-l poti intelege dintr-o privire si sa-l poti pipai pentru incredintare. Invat de aici inca o data ceea ce am invatat de atatea ori, aiurea, in viata: ca o emotie si un semn rezista la orice, la brutale neintelegeri, la vehemente siluiri, la contraziceri, tagaduiri si banuieli, dar ca nu suporta sa fie demonstrat. Ma pot supune sau ma pot razvrati. In niciun caz nu pot sa discut. Este intre spectacolul lumii si mine o dunga de obscuritate si una de lumina, pe care o pastrez intacta, fara sentimentul acela marunt caruia i se spune curiozitate. Pentru o viata de om, atata e de ajuns.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 7

19. Daca drumurile din afara nu mi-ar fi toate inchise, le-as gasi atat de usor pe cele interioare? Nu intamplator sunt dintre acei ce fac coada la un ghiseu, sortit sa se inchida tocmai in clipa in care vor fi ajuns in fata lui. Nu intamplator am pierdut, rand pe rand, un autobuz la un colt de strada, o bucurie la un colt de destin. Se gaseste totdeauna ceva, o intarziere, o scrisoare ratacita, un guler rupt, ceva care sa incurce socotelile cele mai simple. Ghinion, desigur! Dar mai ales o mare lene si un precis simt al desertaciunii. Cum nu ma feresc de nimic, nu am de ce ma teme. Ce ar putea sa inventeze viata impotriva mea, care sa-mi depaseasca asteptarile si indiferenta? Pentru fiecare poarta care mi s-a inchis in lume, a fost una care a cedat simplu inlauntru, in mine. Si am primit schimbul, linistit, fara parere de rau, cu o imensa nepasare si cu un dram de satisfactie, satisfactia de a fi tras pe sfoara nenorocul (in text: la joie d’avoir roule le malheur, N.T.), schimbandu-l in ceva generos, cald si intim. Era bucuria de a pierde, a pierde simplu, fara sa intorci capul, fara sa tii minte, fara sa te socotesti frustrat, a pierde zile si asteptari, asa cum isi pierde un arbore fructele.

20. Seara in Ile Saint-Louis, la T.V., care s-a intors din Argentina, dupa o lipsa de un an. Un foc decorativ in camin, ferestrele deschise spre Sena – mai albastra in aceasta seara rece de aprilie, decat ar fi vara, in zori, tigari si vin, un vin dens, luminand in obscuritate cu luciri de piatra scumpa. Am vorbit despre carti, femei si tari. T.V.,care pastreaza in bogatie un vag accent de aventura ce il fereste de suficienta, povestea, cu detalii exacte si veridice, o istorie fantastica, intamplata lui. Are stil omul asta si nu stiu ce instinct sigur, care il ajuta sa treaca peste toate puntile dificile ce stau intre doi insi atat de feluriti. Mi-a aratat stampe, hartii rare, fotografii din drum. O seara somptuoasa, seara de lux si uitare. Cand ne-am despartit pe Point-Neuf, mi-a trecut prin cap sa fac inventarul averii mele. Pentru ironia obiectiva a situatiei. Iata: 6 franci, 85 de centime, 12 tichete de autobuz.

Reflexie facuta de T.V., ieri la restaurant, unde ma chemase, dupa o lunga plimbare comuna prin Place du Tertre, pe care nu o cunostea bine. Hotarat, trebuie sa schimb regimul: sunt subalimentat! De doi ani ma hranesc numai cu icre moi, pastravi si scoici. Mi-e continuu foame. Am ras, eu care de asemeni sunt "subalimentat" [desi termenul asta tehnic nu convine foamei mele] si n-am indraznit sa-i spun de ce rad. A insistat. Pentru ca ma gandesc la relativitatea conditiilor umane, i-am raspuns (in text: je pense a la relativite des condition humaines, N.T.).

Cred ca ceea ce ne face sa traim, pe T.V., pe mine si pe toata lumea, este lipsa noastra de imaginatie. Daca am comunica realmente si adanc unul cu altul, daca am cunoaste calvarul omului langa care mergem, caruia ii strangem mana si care ne este prieten, viata noastra ar deveni, din pudoare, imposibila. Dar ne izbim de cuvinte si nestiind ce se ascunde dincolo de ele, continuam sa umblam mai departe alegri si inconstienti. Citesc in jurnal ca undeva, in California, au murit intr-un incendiu 82 de oameni. Asta nu modifica nimic din programul zilei mele, nicio vizita, niciun gand, nicio lectura. Suntem din fericire impenetrabili si asta este singurul lucru care ne scuza.

Bag de seama ca-mi lipseste fata de oameni sentimentul invidiei, desi este in mine un lenes care ar fi iubit matasurile, covoarele si calatoriile, putin pentru ele, si foarte mult pentru elementul lor decorativ. Dar nu pizmuiesc pe nimeni si nu-mi amintesc sa fi avut accese de revolta sociala. Mi-ar placea sa ma iau la intrecere cu plantele si animalele, in niciun caz cu bogatii si saracii. Este totusi o imagine care ma deruteaza: noaptea, la 12, in Place de l’Opera, femeile iesind de la teatru, in rochii albe, lungi, cu bratele goale, cu gatul mat, cu pasul mic si repede, pierzandu-se indolente dincolo de portiera unei masini care asteapta. Mi se pare absurd si in acelasi timp admirabil faptul ca intre mine si ele este o distanta definitiva, etern imposibila.

Dupa ce mi-a istorisit intamplarea cu femeia blonda, intr-adevar miraculoasa, T.V. mi-a cerut sa-i vorbesc despre mine. Am facut cu bagare de seama ocolul ultimelor luni si n-am gasit nimic, nu vrednic de povestit, dar nici macar mediocru si curent. O socoteala care nu ma intristeaza totusi si care mai ales nu-mi rapeste certitudinea ca in mijlocul acestei monotone desfasurari de fapte neutre, eu raman un aventurier.

21. O! Serile din curtea spitalului Herold, amabil ca o vila de tara, cu portile inchise, cu aleile regulate, cu pomii varuiti pana la jumatate, cu bancile verzi, distantate! Copiii bolnavi se ridicau in paturi, albi in camasile lor de noapte si se imbulzeau la ferestre sa ne strige buna seara. Infirmierele strabateau in halat curtea, de la un pavilion la altul, sa duca o foaie de temperatura, sa cheme un intern, sa ceara un medicament. Noi treceam printre ferestre si copaci, vorbind despre idei si probleme, in vecinatatea acelor lucruri ce evocau o moarte cuminte, familiara si lipsita de mister. A fost intaia intalnire cu moartea, intalnire de pe urma careia am ramas cu imaginea ei armonioasa, ocrotitoare, avand oarecare ironie pentru zbaterea si nelinistea noastra, dar in fond camarada si prietena. Uneori, asta-seara bunaoara, cand ma simt obosit de singuratate si cand jocul asta de caderi si ridicari, din care sunt facute toate zilele, incepe sa apese exagerat, ma gandesc la moartea aceea banuita pe aleile spitalului amabil, ca la o buna amanta, cu bratele rotunde si degetele fine, coborand usor peste aceasta frunte grea.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 6

16. Nu am niciun respect pentru pasiunile in care nu intra un dram de ostilitate. Este principiul lor viril, lucid si permanent. Este singurul prin nu stiu ce viziune rea, detasata si nuda a vietii si a oamenilor. Poate dintr-un defect de imaginatie, poate dintr-un simt biblic primar, ma regasesc in fata oricarei femei iubite, ca in fata unui animal de alta specie. N-am facut niciodata cu ele, nici macar cu titlul de distractie, incercari de intelegere mutuala. Singura O., bruna mica si decisa de la Talloires, 1926, a primit situatia cu loialitate si resemnare. Nu-mi umbla prin hartii, nu intreba, nu incerca sa priceapa. Ziua era ceva existent in afara de mine: o priveam cum se tavaleste goala pe terasa, cu zambetul ei prost desenat. Traia acolo ca o soparla, cu bucuriile ei, cu preocuparile, cu orizontul ei de fenomen natural si distinct. Ne descopeream noaptea, unul pe altul, cu licarul de mirare ce ii este necesar oricarei bucurii si cu sentimentul precis ca ceea ce se intampla intre noi doi, angaja cel mult legile generale, in niciun caz persoana noastra. Ar fi o deziluzie sa aflu candva ca prietena mea O. a ajuns o veritabila amanta. Ce decadere!

17. Imi spun uneori, cand semnele vizibile ale decaderii mele se inmultesc (ghetele rupte, chiria neplatita...), ca mai este timp sa ma trezesc, sa reiau in mana carma acestei existente si sa pun in sfarsit ordine in mine ca intr-un dulap cu carti. Constiinta stramosilor mei, tarani normanzi, care au luptat cu pamantul si au acumulat averi sedimentare, pentru bucuria si incapatanarea de a strange, se redesteapta atunci in mine. Poate ca a fost insa intre ei un marinar, care sa fi calatorit ani de-a randul pe oceane ostile si prietene, indiferent la trecerea timpului si asteptand cu o inima egala marile furtuni si marile acalmii. Nu, nu este nimic de facut impotriva aptitudinilor mele de planta, singurul lucru cu care ma mandresc eu, care nu ma mandresc cu nimic!

18. Si daca cel putin as putea sa pierd sentimentul acesta ca totul se face cu consimtamantul meu, cu participarea mea inconstienta, sentimentul acesta al unei responsabilitati perpetue. Nu ma pot desolidariza de nimic si mi se pare ca ar fi just sa fiu pedepsit pentru ploaia de afara, pentru schimbarea noptii si a zilei, pentru cursul Senei. Mi se intampla sa spun, seara, din mansarda mea de la Porte de Versailles, cand deschid fereastra spre orasul acesta, de unde vine surd zgomotul metroului si melodia destramata a unui acordeon, mi se intampla sa spun ca la toate acestea, prin simpla si pasiva mea prezenta in lume, eu colaborez.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 5

13. Judecata din urma? Cred in ea cu sinceritate, cu disperare. Este scuza renuntarilor mele de astazi, este puterea rabdarii mele dintotdeauna. Accept intamplarile asa cum vin, ii iau pe oameni drept ceea ce se dau, imi implinesc munca asa cum se intampla. Fiecare zi rupe ceva din idealul meu de marime (in text: grandeur, N.T.). N-am facut niciodata nimic fara lipsuri, fara corectari, fara senitmentul de a trai in provizoriu. Da, o spun fara rusine si fara umilinta, dar cu toata durerea unei asemenea marturisiri. Astazi am renuntat la un lucru de nimic, maine la altul, constient de pacatul nedesavarsirii, sigur ca fiecare din aceste mutilari, oricat de mici, dezorganizeaza complet existenta. Astfel ma indepartez continuu de steaua in care cred. Dumnezeu stie ca nu m-am schingiuit cu inima usoara, ca pe fiecare dintre aceste mici "adaptari la viata" am platit-o scump, ca pe fiecare dintre aceste capitulari le-am ocolit de departe, desi drumul cel mai lesnicios spre ele ma ducea. Dar de cate ori am cedat, pacea imi era impusa si acceptarea mea era conditionata. Stiam ca semnez o hartie fara valoare. Stiam ca lupta va fi reluata intr-o zi, ca toate aceste redute pierdute intr-un razboi fara amploare vor fi recastigate odata, cu o singura lovitura, intr-o singura clipa. Astept aceasta chemare cu sentimentul ca tot restul e marunt, secundar. Nu am nimic dintr-un procuror, nu sunt razbunator, nu cred in justitie, dar viata asta nu pot s-o dau pe patru parale. Trebuie sa fie undeva o greutate a trecerii mele pe pamant. Judecata din urma, eu am vreme destula s-o astept.

14. Dintr-o calatorie in Normandia: Soarele asta violent, malul lutos de la Fecamp, plaja desfasurata monoton pe nesfarsiti kilometri, aerul mirosind a iarba uda, din ce pierduta constiinta de animal vine bucuria de a le regasi pe toate? Intre Montigny si Vinmes, am fost opriti cinci minute in drum, pana sa cada un platan taiat. Il retezasera de la radacina si asteptau sa se rupa acum singur, sub propria lui greutate, de ultimele fibre care il mai tineau. Lucratori, automobilisti si trecatori se dadusera respectuos deoparte, facand gol in jurul lui, pe o raza de 50 de metri. A cazut fumos, lent, descriind un cerc de stea cazatoare si s-a lovit masiv de pamant, raspandind departe un zgomot, intai surd, pe urma amplu, vibrand intre orizonturi ca intr-un ghioc. Era ceva glorios si suprem in caderea asta, pe care am invidiat-o stiind ca eu niciodata n-am sa ma pot desparti de nimic cu impacarea acestui trunchi de platan, intins de-a curmezisul drumului. Ar trebui sa inteleg ca si asta este o forma a mortii, cea mai frumoasa desigur si inaccesibila noua, care murim fara demnitate, impotriva vointei noastre.

La Dieppe, intr-un bar din port, cu marinari si femei pierdute, am vazut dupa miezul noptii, la o masa din fund, o pereche ciudata. El beat, murdar, volubil, conversa cu vecinii din jur; ea bruna, palida, foarte eleganta, il privea cuminte, fara sa-i reproseze nimic si asteptand nu stiu ce. De cateva ori, barbatul a lasat-o si s-a dus sa danseze cu femeile din local. Cand s-a intors a batut-o generos pe umeri, si ea a zambit trist, nu resemnata, ci fericita, de o calda fericire interioara. Ce mister ascundea alaturarea lor? Ce drama sau ce inchipuire se zbatea intre ei, unindu-i? Nu stiu, si ma bucur ca nu stiu. Este ceva regal in tacerea si absenta oamenilor. De aceea eu prefer un simbol unei explicatii.

Sa treci in goana unui automobil pe langa o fereastra care se deschide, sa lasi in urma o femeie care s-a oprit anume ca sa te priveasca, sa strabati spre seara strada desarta a unui targ, in care, dincolo de obloanele trase, ard lumini sterse, sa surprinzi voci si sa duci cu tine un nume strigat din pragul unei porti... Nimic nu-mi da mai precis sentimentul singuratatii mele, al inutilitatii oricarei experiente, al neimportantei mele personale, redus sa ma cunosc pe mine si inca pe cativa, cand pamantul este populat de un miliard si jumatate de oameni, plus cateva bilioane de alte dobitoace si plante. Imi fagaduiesc sa ma gandesc intr-o viitoare zi de tristete la rotatia stelelor. In orice caz la domnul cu joben si redingota, care numara la Rouen, in piata Saint-Maclou, barele unui grilaj din fata bisericii.

Doua ceasuri la Havre, noaptea, in port, pe o ploaie marunta, repede, vasta, cu capul gol, cu haina deschisa, cu ochii urmarind departe spre larg valurile ce se luminau brusc nu stiu de unde si se stingeau. Intr-o zi voi cunoaste insensibilitatea pietrelor si lanturilor din port, cu a caror liniste simt ca este in mine ceva inrudit.

In catedrala de la Gisors, unde am intrat sa privim cateva vitralii din veacul al XVII-lea, la patru dupa-masa, ora fara mister, ora fara semnificatie, am gasit o doamna tanara ingenuncheata, in centru, sub cupola. Era imbracata de primavara, parea foarte frumoasa si n-a ridicat capul cand am trecut pe langa ea. In ghid, am gasit aceste doua randuri: Girsors. 2650 locuitori. Comuna rurala. Vii si industrie animala. Imi place indiferenta informatiei, termenii ei reci, impersonali si abstracti. niciun ghid din lume nu va inregistra niciodata existenta femeii din catedrala.

Intre Havre si Rouen, D.L. a coborat din automobil, si-a incarcat revolverul si a impuscat un cocos. Mi-e foame, ne-a spus. Ma gandesc cu placere ca exista undeva un proprietar care a fost lezat si ca exista altundeva un text de lege care a cazut numai pentru ca lui D.L. i-a fost foame. Totul nu este inca pierdut, de vreme ce mai suntem capabili de un gest natural.

Iepure sau veverita, nu stiu ce a fost animalul care mi-a iesit in cale, noaptea, pe drumul laturalnic spre Bolbec, langa un pod, unde ne oprisem pentru schimbarea unei roti. Plouase si mirosea a plante strivite. I-am vazut doar ochii, stralucitori, precisi, neintrebatori. Ne-am privit unul pe altul, de la animal la animal si am fost fericit sa fiu in momentul acela egal cu el, in constiinta mea si a lui.

15. Desteptarile in zori, dupa ceea ce se cheama o "noapte de iubire"... Femeia de langa mine, straina, asternutul ravasit, bratul atarnand peste bara de alama rece a patului... Nu stiu si nu am cunoscut niciodata voluptatea oboselii, impacarea membrelor care isi asteapta somnul, prietenia celor doua trupuri satule, ci numai un gust violent de a sfarsi, o repulsie indarjita impotriva femeii de alaturi, inutila, triviala, o necesitate imediata de a fi singur. Astept atunci cu ochii ficsi sa prind intaia umbra albastra a soarelui pe fereastra, intaia lumina a zilei care vine sa puna ordine in aceasta pierdere. Este unul din semnele sigure ale proastei lor calitati sufletesti, faptul ca niciuna dintre femeile mele nu a simtit ca in momentul acela nu mai exista si se strangea totusi cu o bucurie inconstienta la pieptul unui barbat, care inceta sa fie un amant, pentru a deveni un evadat. M-am gandit inca o data la demnitatea copacilor, care se iubesc fara efuziune, intr-o imbratisare ce consuma tot si nu lasa urme.

Fragmente dintr-un Carnet Gasit 4

10. N-au fost dese momentele in care l-am cunoscut pe Dumnezeu in fata. Nu sunt mistic si am fost rar in extaz (in text: état de grâce, expresie care revine de cateva ori si in diverse locuri ale carnetului, N.T.). De altfel, in afara unui ascutit simt al pacatului, ma intreb ce este transcendental in simtirea mea. Ideea mea de Dumnezeu este colturoasa, uneori rece. Dar ceea ce ma cutremura inaintea ei, este tocmai aceasta senzatie de ireductibil, pe care o caut inutil aiurea. A fi unul, unul singur, unul in absolut, dincolo de orice raport, deasupra oricaror relatii, esential unul, ireductibil unul. De cate ori viata ma faramiteaza, sentimentul acesta al lui Dumnezeu imi vine neclintit in ajutor.

11. E multa vreme de cand am renuntat la biblioteca. Mai ma duc acolo de nevoie, cum se duce lemnul in padure. Lucrez. Nu mai am patimi livresti, ci abia placeri, sau satisfactii, sau plictiseli. Pastrez totusi din vechile mele pasiuni o mare aversiune: Descartes. Am mai spus-o, cred (caci e unul din cele mai sigure adevaruri ale mele), eu nu sunt un om moral si imi bat joc de asemenea distinctii. Dar cred in nebuni si in eroi si in sfinti. Pe acest Descartes il urasc, fiindca nu numai ca n-a fost din tagma lor, dar nici macar n-a avut vreodata, nu, n-a putut sa aiba fiorul de a presimti sfintenia. Era un gradinar.

12. Fata care m-a oprit in fata scuarului Vaugirard nu stiu cum era. Abia daca am avut cand sa trec pe langa ea si sa-i arunc in fata cele cateva vorbe de refuz. N-am niciun ban, domnisoara. (Ce e ridicol este ca poate nu m-a crezut!). Dar era inalta, si asta tot am putut observa. Trebuie sa fi fost bruna. Strangea in jurul trupului ei subtire un fel de carpa neagra, un fel de vag pardesiu si tremura atat de tare, incat mi se pare ca i-am auzit dintii clantanind in gura. Vocea nu-i era poate deosebita de a cersetorilor de rand si cu toate astea m-a lovit. Poate din cauza tineretii ei. Sa tot fi avut 20 de ani. Cred ca era frumoasa. Sunt un zevzec poate si un caraghios dar uite ca intamplarea asta nu ma lasa in pace. E ceva care nu merge asta-seara in treburile mele si cartile din fata mi se par o gluma de prost-gust. Hotarat lucru, nu sunt eu un filozof: fata asta opreste in loc mersul lumii pentru mine! Imi spun ca totul e compromis pana in adancuri, ca tot e mizerabil si meschin si abject, de vreme ce faptul asta a fost cu putinta. Ce as putea sa-i reprosez universului, altceva mai umilitor decat ochii fetei de adineauri, care mi-a cerut mie (probabil pentru ca ironia intamplarii sa fie mai biciuitoare) sa-i dau bani? Daca asta-seara m-as gasi la Judecata din urma si daca mi-ar veni randul sa vorbesc, cred ca as da dracului toate rafuielile mele metafizice si as povesti ce am vazut acum 15 minute. Pentru blestemul pamantului ar fi de ajuns si prea de ajuns.