Fragmente dintr-un Carnet Gasit 5


13. Judecata din urma? Cred in ea cu sinceritate, cu disperare. Este scuza renuntarilor mele de astazi, este puterea rabdarii mele dintotdeauna. Accept intamplarile asa cum vin, ii iau pe oameni drept ceea ce se dau, imi implinesc munca asa cum se intampla. Fiecare zi rupe ceva din idealul meu de marime (in text: grandeur, N.T.). N-am facut niciodata nimic fara lipsuri, fara corectari, fara senitmentul de a trai in provizoriu. Da, o spun fara rusine si fara umilinta, dar cu toata durerea unei asemenea marturisiri. Astazi am renuntat la un lucru de nimic, maine la altul, constient de pacatul nedesavarsirii, sigur ca fiecare din aceste mutilari, oricat de mici, dezorganizeaza complet existenta. Astfel ma indepartez continuu de steaua in care cred. Dumnezeu stie ca nu m-am schingiuit cu inima usoara, ca pe fiecare dintre aceste mici "adaptari la viata" am platit-o scump, ca pe fiecare dintre aceste capitulari le-am ocolit de departe, desi drumul cel mai lesnicios spre ele ma ducea. Dar de cate ori am cedat, pacea imi era impusa si acceptarea mea era conditionata. Stiam ca semnez o hartie fara valoare. Stiam ca lupta va fi reluata intr-o zi, ca toate aceste redute pierdute intr-un razboi fara amploare vor fi recastigate odata, cu o singura lovitura, intr-o singura clipa. Astept aceasta chemare cu sentimentul ca tot restul e marunt, secundar. Nu am nimic dintr-un procuror, nu sunt razbunator, nu cred in justitie, dar viata asta nu pot s-o dau pe patru parale. Trebuie sa fie undeva o greutate a trecerii mele pe pamant. Judecata din urma, eu am vreme destula s-o astept.

14. Dintr-o calatorie in Normandia: Soarele asta violent, malul lutos de la Fecamp, plaja desfasurata monoton pe nesfarsiti kilometri, aerul mirosind a iarba uda, din ce pierduta constiinta de animal vine bucuria de a le regasi pe toate? Intre Montigny si Vinmes, am fost opriti cinci minute in drum, pana sa cada un platan taiat. Il retezasera de la radacina si asteptau sa se rupa acum singur, sub propria lui greutate, de ultimele fibre care il mai tineau. Lucratori, automobilisti si trecatori se dadusera respectuos deoparte, facand gol in jurul lui, pe o raza de 50 de metri. A cazut fumos, lent, descriind un cerc de stea cazatoare si s-a lovit masiv de pamant, raspandind departe un zgomot, intai surd, pe urma amplu, vibrand intre orizonturi ca intr-un ghioc. Era ceva glorios si suprem in caderea asta, pe care am invidiat-o stiind ca eu niciodata n-am sa ma pot desparti de nimic cu impacarea acestui trunchi de platan, intins de-a curmezisul drumului. Ar trebui sa inteleg ca si asta este o forma a mortii, cea mai frumoasa desigur si inaccesibila noua, care murim fara demnitate, impotriva vointei noastre.

La Dieppe, intr-un bar din port, cu marinari si femei pierdute, am vazut dupa miezul noptii, la o masa din fund, o pereche ciudata. El beat, murdar, volubil, conversa cu vecinii din jur; ea bruna, palida, foarte eleganta, il privea cuminte, fara sa-i reproseze nimic si asteptand nu stiu ce. De cateva ori, barbatul a lasat-o si s-a dus sa danseze cu femeile din local. Cand s-a intors a batut-o generos pe umeri, si ea a zambit trist, nu resemnata, ci fericita, de o calda fericire interioara. Ce mister ascundea alaturarea lor? Ce drama sau ce inchipuire se zbatea intre ei, unindu-i? Nu stiu, si ma bucur ca nu stiu. Este ceva regal in tacerea si absenta oamenilor. De aceea eu prefer un simbol unei explicatii.

Sa treci in goana unui automobil pe langa o fereastra care se deschide, sa lasi in urma o femeie care s-a oprit anume ca sa te priveasca, sa strabati spre seara strada desarta a unui targ, in care, dincolo de obloanele trase, ard lumini sterse, sa surprinzi voci si sa duci cu tine un nume strigat din pragul unei porti... Nimic nu-mi da mai precis sentimentul singuratatii mele, al inutilitatii oricarei experiente, al neimportantei mele personale, redus sa ma cunosc pe mine si inca pe cativa, cand pamantul este populat de un miliard si jumatate de oameni, plus cateva bilioane de alte dobitoace si plante. Imi fagaduiesc sa ma gandesc intr-o viitoare zi de tristete la rotatia stelelor. In orice caz la domnul cu joben si redingota, care numara la Rouen, in piata Saint-Maclou, barele unui grilaj din fata bisericii.

Doua ceasuri la Havre, noaptea, in port, pe o ploaie marunta, repede, vasta, cu capul gol, cu haina deschisa, cu ochii urmarind departe spre larg valurile ce se luminau brusc nu stiu de unde si se stingeau. Intr-o zi voi cunoaste insensibilitatea pietrelor si lanturilor din port, cu a caror liniste simt ca este in mine ceva inrudit.

In catedrala de la Gisors, unde am intrat sa privim cateva vitralii din veacul al XVII-lea, la patru dupa-masa, ora fara mister, ora fara semnificatie, am gasit o doamna tanara ingenuncheata, in centru, sub cupola. Era imbracata de primavara, parea foarte frumoasa si n-a ridicat capul cand am trecut pe langa ea. In ghid, am gasit aceste doua randuri: Girsors. 2650 locuitori. Comuna rurala. Vii si industrie animala. Imi place indiferenta informatiei, termenii ei reci, impersonali si abstracti. niciun ghid din lume nu va inregistra niciodata existenta femeii din catedrala.

Intre Havre si Rouen, D.L. a coborat din automobil, si-a incarcat revolverul si a impuscat un cocos. Mi-e foame, ne-a spus. Ma gandesc cu placere ca exista undeva un proprietar care a fost lezat si ca exista altundeva un text de lege care a cazut numai pentru ca lui D.L. i-a fost foame. Totul nu este inca pierdut, de vreme ce mai suntem capabili de un gest natural.

Iepure sau veverita, nu stiu ce a fost animalul care mi-a iesit in cale, noaptea, pe drumul laturalnic spre Bolbec, langa un pod, unde ne oprisem pentru schimbarea unei roti. Plouase si mirosea a plante strivite. I-am vazut doar ochii, stralucitori, precisi, neintrebatori. Ne-am privit unul pe altul, de la animal la animal si am fost fericit sa fiu in momentul acela egal cu el, in constiinta mea si a lui.

15. Desteptarile in zori, dupa ceea ce se cheama o "noapte de iubire"... Femeia de langa mine, straina, asternutul ravasit, bratul atarnand peste bara de alama rece a patului... Nu stiu si nu am cunoscut niciodata voluptatea oboselii, impacarea membrelor care isi asteapta somnul, prietenia celor doua trupuri satule, ci numai un gust violent de a sfarsi, o repulsie indarjita impotriva femeii de alaturi, inutila, triviala, o necesitate imediata de a fi singur. Astept atunci cu ochii ficsi sa prind intaia umbra albastra a soarelui pe fereastra, intaia lumina a zilei care vine sa puna ordine in aceasta pierdere. Este unul din semnele sigure ale proastei lor calitati sufletesti, faptul ca niciuna dintre femeile mele nu a simtit ca in momentul acela nu mai exista si se strangea totusi cu o bucurie inconstienta la pieptul unui barbat, care inceta sa fie un amant, pentru a deveni un evadat. M-am gandit inca o data la demnitatea copacilor, care se iubesc fara efuziune, intr-o imbratisare ce consuma tot si nu lasa urme.